Popor de cerşetori
Miercuri, pe Rai Uno, la o emisiune de mare audienţă, au fost prezentaţi cerşetorii români din Italia. Nu este un subiect nou, mereu sîntem prezenţi, pe ecranele televizoarelor, la radio şi în presa scrisă, ca protagonişti ai unor întîmplări ce coboară numele de român tot mai jos, într-o zonă a subcivilizaţiei şi subculturii, a sărăciei şi mizeriei.
În reportajul respectiv, au fost luaţi la rînd cei care cer de pomană pe străzi, în pieţe, pe lîngă biserici şi catedrale din Italia. S-a bătut monedă pe cei care etalează malformaţii - unele, se spune, provocate încă din copilărie de cei care “gestionează” filierele cerşetoriei - dar au fost arătaţi şi alţii, de la cei care se declară persecutaţi datorită etniei, pînă la cei care spun că în România ar muri de foame. Între aceştia din urmă, un balaoacheş, cu acordeon, care a fost tratat ca un erou, pentru că a declarat că în ţară, unde are o pensie de cîţiva euro, ar fi fost profesor universitar!
Nimerea binişor clapele, dar era departe de un Fărîmiţă Lambru sau Marcel Budală, acordeonişti de legendă, evident, fără să fie “profesori universitari”. Reporterii l-au crezut şi, în emisiune, au bătut monedă pe viaţa nenorocită a “profesorilor universitari” din România. S-a estimat şi cifra cerşetorilor care “lucrează” în Italia, la circa 50.000.
Revenind, însă, la ale noastre, în aceeaşi zi, pe un post de televiziune românesc, o reporteră scoasă parcă dintr-un tomberon, bombănea despre sărăcie şi noroi - prin care chiar călca - discutînd cu oameni aflaţi, sub ploaia nemiloasă, la o coadă de peste 200 de persoane, undeva, în Bucureşti, sperînd să apuce una dintre pungile cu alimente împărţite de fundaţia lui Gigi Becali.
Între aceştia, după aspect, exprimare, erau, categoric, şi oameni care au lucrat cîndva în învăţămînt, acum bătrîni, curaţi, în hainele lor demodate, trişti, aduşi în situaţia de a se bucura pentru o pungă de făină, o sticlă de ulei sau ce o mai fi fost în pachetul respectiv. Mărturisesc că niciodată nu m-am simţit mai umilit iar coada respectivă, pestriţă, desigur, m-a făcut să evaluez altfel reportajul italienilor.
Dacă îl făceau în România, ieşea cam acelaşi lucru. Faptul că balaoacheşul nu a trecut, poate, niciodată, pe la vreo şcoală, nici nu mai are importanţă. Uşor-uşor, în timp ce mai-marii zilei luptă, prin toate mijloacele, pentru putere, iar ţoapele îmbogăţite mai împart, din cînd în cînd, de-ale gurii, brandul României, în Europa şi nu numai - am găsit români cerşind şi în Brazilia - devine unul pe care se pot vedea, la loc de cinste, un hoţ şi un cerşetor.
Trist