Sindromul Puterii
Dintre multele mesaje primite, în ultimele zile, îndeosebi legate de povestea cu “Eu te decorez pe tine, tu pe mine” - cu menţiune pentru cel care face trimitere spre lumea bordelurilor, unde “decoraţia”, pardon, plata, se face înainte - am reţinut o destul de lungă “epistolă”, dedicată şefului statului, din care reproduc un scurt fragment: “… Ceea ce mi-a produs mai mult decît îngrijorare, chiar un sentiment de insecuritate, a fost (cu prilejul declaraţiei de presă de la Cotroceni, legată de referendum şi de procurorul Ţuluş n.r.) faţa preşedintelui, neagră de răutate, voit ameninţătoare, la adresa oricui gîndeşte altfel decît dumnealui, tonul care mi-a amintit de un plutonier al dracului, care mi-a făcut din stagiul militar un coşmar.
Credeam că, în România ce se vrea democratică, stadiul încrîncenării, al ameninţărilor făţişe, al punerii la zid a unor categorii de oameni care au alte păreri decît conducătorii, al radicalizării conflictelor, al imposibilităţii de comunicare a trecut. Nu este aşa şi mi se pare că ne aflăm într-un mare pericol, împinşi fiind de un conducător preocupat doar de acapararea puterii depline, prin desfiinţarea adversarilor, folosind orice mijloace…”.
La această “epistolă” m-am gîndit să răspund cu un fragment din celebrul roman “Herzog”, al lui Saul Bellow: “În fiecare comunitate există o categorie de oameni extrem de primejdioşi pentru ceilalţi. Nu e vorba de criminali. Pentru ei există pedepse cu închisoarea. E vorba de conducători. În mod invariabil, oamenii cei mai primejdioşi umblă după putere”. Cît rău pot să producă asemenea oameni, o demonstrează istoria. Ca şi prezentul, de altfel…
