Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

Un interesant studiu privind americanii deveniţi milionari - evident, din muncă cinstită - relevă faptul că aceştia preferă să trăiască o viaţă normală, în clasa de mijloc, de fapt, centura de siguranţă a oricărui sistem sănătos, evitînd să se înscrie în rîndurile “elitelor”.

Deci, milionari care merg la serviciu, îşi văd de afaceri, locuiesc în cartiere, unde au vecini care nu au făcut milionul, îşi dau copiii la şcoli din zona unde rezidează, pe principiul să fie mai aproape de casă şi nu pe cel elitist, îşi fac concediile ca toată lumea, frecventează restaurante populare, circulă cu metroul, cu trenul, într-un cuvînt, trăiesc normal.

Este şi această filosofie de viaţă o linie de forţă a unei societăţi eficiente, bazată pe respectul datorat fiecărei fiinţe umane şi, mai ales, pe lege. Chiar dacă civilizaţia de tip american este una tînără, se poate afirma că valorile morale, care generează o asemenea atitudine, sînt adînc şi sigur implementate.

Venind la noi, constatăm că tot mai multe ţoape, scroafe urcate-n copac, care au făcut “ceva bani”, pe căi, în general, neortodoxe, prin mijloacele cunoscute, încurajate de balcanismul care guvernează aceste plaiuri mioritice, nu mai ştiu ce şi cum să facă pentru a se distanţa, pentru a pune un zid între “personulităţile” lor şi “calicii” pe care îi dispreţuiesc.

Însemnele lor: vilele de neamuri proaste, maşinile de fiţe - dacă se poate comandate chiar la firme - diplomele de doctori, cumpărate de la fabricile de profil, călătoriile în zone inaccesibile, ca preţ, “calicilor”, numai la business-class, cu cazare în hoteluri de la cinci stele în sus, cumpărături la Paris, Milano, Londra, New York, caraghioasa etalare a etichetelor hainelor “de firmă”, trimiterea loazelor la studii în străinătate, bodyguarzii, slugile calificate, dacă se poate, cu studii superioare, ca să aibă cu ce se lăuda în faţa altor ţoape, limbajul preţios, sprijinit pe un fond sărac de cuvinte învăţate papagaliceşte şi lista ar putea continua.

Ţoapele noastre se consideră un fel de “alese ale neamului”, de neatins, nici chiar de lege, fiinţe superioare, cu legitimitatea oferită de ban, beneficiare ale unui sistem mafiot, care le ajută să-şi sporească acumulările şi le protejează.

Cam asta este… diferenţa. Evident, una între milionarii autentici şi cei de carton. Îmi amintesc, cu cîţiva ani în urmă, mă plimbam cu un american get-beget, care a încercat să facă ceva în România însă a renunţat, într-unul din cartierele clasei mijlocii din Cleveland.

Cu case normale, plasate pe terenuri rezonabile ca mărime, fără garduri, desigur, este drept, într-un cadru natural superb, datorat “religiozităţii” faţă de natură. Atunci, amicul meu american a ţinut să-mi atragă atenţia: “Şi acestea au fost făcute prin acumulările de generaţii.

Ceea ce la voi s-a întîmplat în cîţiva ani, cu o infimă minoritate, care şi-a adjudecat averi uriaşe, nu este un motiv de mîndrie, ci, categoric, o boală a sistemului”. A unui sistem măcinat, în primul rînd, de impostură şi imoralitate.

Am asistat, fără să vreau, la o discuţie între doi tineri “studenţi”. Pun ghilimele pentru că, în România mereu surprinzătoare, semianalfabetă, dominată de ţopism şi grobianism, orice loază poate fi înscrisă la o facultate, pardon, la o fabrică de diplome, pe care o şi absolveşte.

Pe scurt, unul grăia cam aşa, în timp ce celălalt îl aproba dînd din cap şi din mîinile cu care, desigur, se exprimă şi la examene: “Bă, avea dreptate Becali cu Nichita Stănescu ăla. Adică, ce a făcut Stănescu pentru români? Nimic. Niente. Vax. Păi, Gigi, cum bine zicea, e cunoscut de toată lumea, el le-a făcut la români case, le dă bani, le plăteşte lumina, le bagă fotbal la greu!

Aşa că, să mă slăbească ăştia cu papagalii lor, d’alde Stănescu şi mai ştiu eu cine!”. Corect! Aceasta este România, o ţară care cade tot mai mult din punct de vedere cultural - nu mă refer la valori, care sînt puţine, iar între acestea multe sînt “atestate” prin apartenenţa la o gaşcă sau alta - ducîndu-se spre zona de primitivism în care nu ne-au plasat numai romii, europenii percepîndu-ne astfel şi prin “maimuţoii” care ne reprezintă prin organismele internaţionale, prin politicienii de doi bani, prin afaceriştii parveniţi via corupţie, hoţie etc, prin lipsa de educaţie a cohortelor de conaţionali care se duc în străinătate, să ciordească sau să muncească, nici nu mai are importanţă.

Are dreptate Gigi! El este eroul neamului! Principele, după cum îşi spune, mai nou, cavalerul luminii. Cît despre Nichita, pe care l-am cunoscut bine, delicat şi candid, generos peste orice limită, binecuvîntat de aripa geniului, care nu a atins pe nimeni, nici măcar cu o floare, nu ştiu cum altfel i-ar fi putut răspunde mitocanului decît cu zîmbetul său inconfundabil. În orice caz, nu s-ar fi coborît să-l întrebe, aşa cum ar fi normal, “Cine eşti tu, bă?”.

Aşa îl numesc locuitorii din zona unui local “de balamuc”, din Braşov. Eu nu cred că este beţiv. I-aş spune mai degrabă “judecătorul de crîşmă”. Ore întregi poate fi văzut, în general la aceeaşi masă, un “domn judecător”, cu laptop, uneori şi cu hîrtii - dosare? - mai lucrînd, mai consumînd, mă rog, nu stă nimeni “la filaj”.

Cert este că, printre cei care i-au dat numele din titlu, mulţi spun că s-ar putea ca motivările dumnealui, ca şi unele sentinţe, să fie hotărîte la cîrciumă. Să fiu bine înţeles, la artişti - scriitori, pictori, compozitori etc. - localul poate fi un loc de lucru şi de inspiraţie, multe opere geniale născîndu-se pe un colţ de masă, la un pahar de absint sau de băuturi mai “uşoare”. Magistratura impune, însă, o cu totul altă ţinută şi o prezenţă constantă a magistratului în altfel de locaţii. În cazul de mai sus, de notorietate, cum scriam, există bănuiala că respectivul oferă şi oarece protecţie cîrciumii care, altfel, are probleme “cu carul”, asupra cărora nu are rost să insist în acest context.

Mai în glumă, mai în serios, unul dintre cei care îl privesc cu uimire, ca pe un “ciudat”, îşi imagina situaţii în care un viitor judecat, posibil condamnat sau declarat nevinovat, îi trimite o băutură “judecătorului beţiv”, cînd potenţiali infractori pun la cale diverse “acţiuni”, la mese alăturate, cînd un “controlor”, funcţionar mai timid, văzîndu-l pe cel care împarte dreptatea, cu mînecile suflecate, înconjurat de hîrtii, se… jenează să-şi mai facă treaba la crîşma respectivă.

De altfel, rîndurile de faţă mi-au fost inspirate de un cetăţean mai glumeţ, din zonă, care spunea că de Halloween, cînd a fost paranghelie mare, cu tărăboiul de rigoare, care terorizează vecinii, “judecătorul beţiv” ar fi putut evolua în… robă. Eu cred că mai interesant ar fi ca, în tot timpul pe care-l petrece la local, acesta, ca să fie bine reperat de toată lumea - şi “respectat”, cum se cuvine, cînd este vorba de statura morală a unui magistrat - să “consume” şi lucreze în echipamentul “de serviciu”. Adică, în rochia aceea neagră…