Vulgaritate şi plictis
După unul dintre spectatolele actualului festival, un om de teatru, pot să scriu un mare om de teatru, fără să greşesc, trăgea o concluzie care merită comentată. “De mult nu mi s-a întîmplat să mă plictisesc la teatru!”, spunea acesta. Într-adevăr, feţele spectatorilor pendulau între nedumerire şi plictis, după aproape două ore în care sala nu a reacţionat, şi, culmea, chiar cei care, dintr-un snobism avîndu-şi sorgintea în ţopîrlănie, emiteau de obicei exclamaţii admirative, pentru a arăta că se pricep, se uitau unii la alţii fără să îndrăznească să îşi dea senzaţiile pe faţă.
Dacă ar fi fost pauză, probabil, sala s-ar fi golit în cea mai mare parte. Aşa, din politeţe, dar şi din respect pentru cîţiva actori valoroşi, lumea a rămas. A suportat un text plat, al unui autor cvasianonim - cineva întreba dacă nu cumva şi-a plătit el “înscenarea” - într-un montaj marcat de cultura “pro”. Salvarea s-a vrut să fie vulgaritatea. Probabil, regizorul, în timp ce lucra cu actorii pe plictisitorul text, de o platitudine înspăimîntătoare, între un căscat şi un oftat, decidea: “Mai bagă aici un c…”, “Ia zi, m-am c… pe mine”, “Bagă-ţi un băţ între picioare şi prezintă p…”, “Hai, strigă-i că vrei s-o f…” etc., etc. La fel a procedat, probabil, cu gesturile: “Dă din fund…”, “Desfă picioarele!”, “Scoate limba!”… Ei, publicul nu mai este cel de imediat după 89, cînd fie se şoca, fie reacţiona cu “F…, băi!”, la auzul unor cuvinte care, pe alte scene ale lumii, se rosteau de mult, dar, atenţie, într-un context artistic gîndit, lucrat, aplicat pe text, asta, bineînţeles, în teatrul aflat la o cotă estetică superioară.
Drept care, abia dacă s-a mai auzit, probabil, de pe la cîte un consilier intrat “moca”, vreo exclamaţie sau vreun hohot de rîs izolat. În rest, tăcere. La urmă, aplauze politicoase pentru actorii care nu au avut nici o vină. De altfel, unul dintre aceştia nici nu a mai venit la rampă, pe scenă apărînd, însă, surprinzător, unele personaje pe care nu le remarcasem a fi făcut parte din spectacol.
Să fiu bine înţeles, problema nu o reprezintă un limbaj şi o exprimare scenică mai libere - acest lucru s-a simţit, tot la acest festival, într-un spectacol montat de un mare regizor - ci folosirea vulgarităţii ca reţetă a succesului, o tendinţă vizibilă, inexplicabil, cum scriam mai sus, după douăzeci de ani, într-o zonă a teatrului românesc ce cade spre haznaua lui Ouatu.
Slavă Domnului, însă, că există multe spectacole unde se face teatru la cel mai înalt nivel, în care actoria este impecabilă, dansul superb, muzica, suport consistent, iar exprimarea licenţioasă la locul ei! Cele despre care am făcut referire în textul de faţă, nu reuşesc, prin vulgaritate, nici măcar să contracareze plictisul. Ceea ce, la urma urmei, este foarte bine pentru viitorul teatrului românesc!
