Asistăm în această perioadă de asalt al sfertodocţilor, nulităţilor, vedetelor de carton etc. etc., a elodiilor de tot felul, la o bulversare a scării valorilor, cu efecte devastatoare în rîndurile celor care îşi aleg modelele.
Orgolii nemăsurate, fără acoperire, funcţionează într-un mod grotesc, de la politicienii făcuţi la apelul de seară, incapabili să înţeleagă o doctrină, inculţi, puturoşi dar puşi pe căpătuială, pînă la maneliştii cu sutele (de euro) lipite pe frunte sau la fetele “orientate”, care au devenit “doamne”, producătoare de rating.
Pe principiul “Spune-mi, după ce-i cunoşti, dintre proşti, pe cei mai proşti?”, lumea se amuză văzîndu-i pe “nemuritorii”, din mocirla tranziţiei nesfîrşite, cum îşi etalează titlurile – există fabrici de diplome -, medaliile, ca mareşalii sovietici, eventual performanţele sexuale, sportive, averile, desigur, casele, maşinile, de neamuri proaste, ş.a.m.d.
Cum însă totul este deşertăciune, am luat zilele trecute prestigiosul dicţionar “Hachette” 2008, în care am căutat românii de altădată, ca şi pe cei de azi, reţinuţi de istorie sau cu celebritatea confirmată de creiere mai puţin încinse şi, categoric, cu mai multe circumvoluţiuni decît cele autohtone, pe care, de multe ori, te poţi da cu schiurile.
Brâncuşi, Carol I, Carol II, Michele (Mihai) I, Ceauşescu (primul şi ultimul), Cioran, Cuza, Dej, Eminescu, Ferdinand, Ionescu (desigur, Eugen), Iorga, Titulescu şi lista se cam încheie.
Desigur, “mari români” au fost şi mai sînt încă, însă, în mod sigur, ei însă nu se înscriu în linia de gîndire – dacă poate fi numită gîndire – care stabileşte ierarhiile actuale pe plan naţional. Oricum, vorba lui Vanghelie, cei care se cred mari şi cei care îi confirmă ar trebui să mai citească, dacă nu “almanahe”, măcar dicţionare.
Etichete Chestiunea Zilei, mari români
