Sărbătoarea cui?
A fost un 1 Decembrie ciudat, ca de obicei, în ultimii ani. Cu ceva fasole, mititei, vin, mai mult sau mai puţin fiert, cu defilarea unei armate care nu mai este, cu un român cu tricolor căzînd de pe cal, cu politicieni învrăjbiţi, care au petrecut separat - nici măcar recepţia oficială, oferită, este drept, de cel care patronează disoluţia societăţii româneşti, nu i-a putut aduna la un loc - cu un preşedinte şi un premier ignorîndu-se la parada amintită, cu inaugurări de lumini, pentru sărbători, desigur, care au umbrit palidele ceremonii şi au aruncat şi mai mult în derizoriu sentimentul patriotic.
A cui sărbătoare a fost? Greu de spus. Poate, a unora dintre românii aflaţi în străinătate, care s-au mai adunat pentru a gusta bucatele tradiţionale şi pentru a-şi mai alina dorul. Şi mesajele acestora sînt însă la fel de triste. Scurt, majoritatea celor întrebaţi dacă s-ar întoarce în ţară au răspuns: “Pentru ce?”. Într-adevăr, pentru ce? În fond, vorba unui apreciat artist, Brâncuşi, dacă rămînea în ţară, ar fi făcut sculpturi la un restaurant. Şi această realitate dureroasă, care urmăreşte, în timp, România, ca un blestem, se regăseşte şi la truditorii de rînd, care au devenit sclavii unei Europe, care, oricum, le oferă mai mult decît propria ţară.
A fost 1 Decembrie. A trecut. Paranghelia politică mai continuă cîteva zile. Apoi, vom intra în zodia caltaboşilor şi a pălincăi. După trezire, aşa, după Sfîntul Ioan, buimaci, vom realiza că sîntem în aceeaşi ţară tristă, iluzionîndu-ne că s-ar putea, cîndva, să ne fie mai bine. De unde bine, nimeni nu poate să spună.
