Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

Călăraşi, anul 1950, 15 ianuarie, o zi de iarnă cîinoasă. La aprozare, o minune pentru acele vremuri grele, “s-au băgat” mere. Cîte 5 kilograme pentru fiecare familie. Nu întîmplător, ci cu prilejul unui eveniment deosebit, dincolo de politica mizerabilă din acei ani, cînd părea că speranţa părăsise România.

Cineva a avut ideea şi curajul ca, la centenarul Poetului Naţional, Eminescu, să facă un gest simbolic, care să aducă oamenilor, din acel loc uitat de lume, o bucurie dar şi să constituie un prilej de aducere aminte.

Episodul mi-a fost relatat de o doamnă, în vîrstă, evident, care şi acum, după atîţia ani, mai trădează emoţia trăită atunci. Anii care au urmat au fost cumpliţi pentru cultura română, cei veniţi pe tancuri - ai căror urmaşi ne dau acum lecţii - umplînd puşcăriile cu oameni de mare valoare, repere, în timp, ale unui popor cu o forţă creatoare impresionantă.

De ziua lui Eminescu, călărăşenii au mîncat mere.

Mere mai strîmbe, mai cu viermi, mirosind însă superb, cu un gust adevărat şi nu mere importate, fade, însă bune de pus, vorba unui poet, pe televizor. Şi poate, unii dintre ei, au recitat din versurile poetului nepereche.

În anii de după ‘89, cei care s-au autodeclarat “intelectualii naţiunii” nu numai că strîmbă din nas la această mare sărbătoare, dar încearcă, perseverent, să distrugă şi să ducă în derizoriu imaginea şi Opera Poetului.

Desigur, bolboroselile lor, pline de venin, rămîn vremelnice, iar Luceafărul va străluci peste ani.

În 1950, repet, în vremuri cumplite, poate, la Călăraşi, muşcînd dintr-un măr, vreun profesor, înspăimîntat de ce se întîmplă, cu ţara, cu oamenii ei, o fi rostit, pentru sine, pentru cei apropiaţi, în care mai avea încredere, versuri ce nu şi-au pierdut nici acum actualitatea: “… Căci aceloraşi mijloace/ Se supun cîte există,/ Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;/ Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atît de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă”.