Se comentează în aceste zile, nu numai la noi, ci şi în Italia, unde se cam ştie cum sînt consideraţi şi trataţi românii, o problemă din fotbal. Şi cum la fotbal este ca în viaţă, şi invers, cred că întîmplarea merită puţină atenţie. Erou: Mutu.
Un sportiv în plină glorie, care nu se bate numai pentru titlul de cel mai bun fotbalist străin din campionatul Italiei, ci şi pentru o poziţie de frunte în clasamentul golgeterilor Seriei A, un om cu un trecut “complicat”, care a dovedit însă că poate să depăşească o perioadă ce părea fatală pentru cariera şi pentru existenţa lui.
Ce a făcut Mutu? Păi, a dat o lecţie celor de la Catania, unde a fost umilit, jignit, într-un mod mizerabil, făcut ţigan şi trimis acasă în România. Venind “returul”, Mutu, fără declaraţii belicoase, s-a exprimat în teren: un gol fabulos, de la 25 de metri, golul victoriei, şi un dans cu mingea prin care şi-a ridiculizat pur şi simplu adversarii. Desigur, sînt mulţi care consideră nesportive fentele prin care Mutu a ţinut să se răzbune.
Ele fac parte din fotbal, fotbalul este meseria lui, pentru aceste fente este aplaudat, adulat, aşa cum se întîmplă şi în cazul altor megavedete, la “jocurile” cărora nu a mai sărit nimeni în sus. Oricum, majoritatea este de partea fotbalistului nostru, iar noi, ca români, avem ceva de învăţat din această poveste: singurul mod în care ne putem impune, ne putem face respectaţi, este valoarea.
Valoarea etalată fără reţineri, prin performanţe care să înfrîngă adversarii, din orice domeniu. De altfel, se spune că întotdeauna cel învins te respectă. Şi nu numai la fotbal.
De personalităţi cu notorietate avem mare nevoie şi ar trebui să le cultivăm, să le sprijinim, să le folosim ca brand şi nu să le tăvălim, cu orice ocazie, prin mlaştina dîmboviţeană, împroşcîndu-le cu noroi.
Legat de acest subiect, simt nevoia să aduc în atenţie relatarea unui prieten, legată tot de acest fel de a ne impune, de a ne simţi egali şi uneori superiori celor care, chiar dacă nu ne iubesc, sînt obligaţi să ne respecte.
Într-un aeroport fiind, acesta, cunoscător al limbii germane – nota bene, căci străinii sînt mereu surprinşi cînd le vorbim limba – a intrat în vorbă cu nişte austrieci. După mirarea legată de posibilitatea de comunicare, aceştia şi-au dat drumul într-un mod absolut surprinzător, aducînd în discuţie un nume care la Viena a devenit legendă: românul Ioan Holender, directorul Operei de Stat, al primei opere a lumii, se poate afirma, fără să greşeşti.
Nu despre romi, nu despre falsificatorii de cărţi de credit, despre cerşetori au vorbit acei oameni, ci despre ceea ce înseamnă valoare românească. Mi-am adus aminte de primăvara lui 2007 cînd, la Viena, cu prilejul premierei operei “Manon” – am şi scris atunci despre acest eveniment de rezonanţă mondială – numele lui Andrei Şerban, care a regizat un spectacol uluitor, cu două megavedete, Netrebko şi Alagna, spectacol care se joacă şi acum cu casa închisă, era rostit cu admiraţie de toată lumea.
Fără a mai insista, este clar că acestea sînt argumentele prin care ne putem integra într-o lume pe care trebuie să o obligăm să ne respecte. Chiar şi “ascunzîndu-i”, uneori… “mingea”!
Etichete Andrei Şerban, Mutu
