“Fereastra spartă”
Am surprins, zilele trecute, pe stradă, o conversaţie între cîteva eleve de la o “binecunoscută” şcoală braşoveană. M-a frapat o frază: “Măi, ce s-a îmbătat aia dintr-a noua, mangă s-a făcut!” Discutau despre o ieşire nocturnă, de sfîrşit de săptămînă, o obişnuinţă, se pare, printre minorii încurajaţi de proprietarii de crîşme, bombe, cluburi, baruri, discoteci etc., etc.
Am intrat în vorbă cu ele şi, aşa, făcînd pe neştiutorul, am prins din zbor “subiectul” şi le-am întrebat ce muzică ascultă. “House!”, a spus, mîndră, una dintre ele. Şi ce înseamnă “muzica house”? Răspunsul a fost de-a dreptul stupefiant: “House plus ecstasy plus alcool egal fericire!”
Distracţia începe după “fericire”, mai cu urlete isterice, mai cu golirea conţinutului vezicii şi stomacului pe unde nici nu te aştepţi, cu cîte un schimb de pumni, de înjurături, mai un geam spart, “nu mare lucru” îmi spunea una dintre ele, rîzînd şmechereşte.
Deşi am mai semnalat “fenomenul” - fără nici o reacţie de la cei care ar trebui să fie primii îngrijoraţi de ceea ce se întîmplă - îl readuc în atenţie, simţind nevoia să fac o referire la o teorie care, pusă în practică, ar putea să ne facă viaţa - şi aici nu mă refer doar la copii, ci la toţi cei care se poartă asemeni animalelor, de la cei care produc contravenţii pînă la infractori - mai suportabilă.
În 1994, James Q. Wilson şi George L. Kelling scriau un articol, care a avut un efect neaşteptat, sub titlul “Broken Windows”, unde arătau că dacă un geam spart astăzi, de un golan dintr-un cartier, nu este imediat pus la loc iar infractorul nu este rapid arestat şi sancţionat, mîine întregul imobil, apoi întregul cartier, apoi oraşul vor fi la cheremul bandelor, al celor care calcă legea în picioare.
Interesant este de amintit că, unul dintre cei mai importanţi şi iubiţi primari pe care i-a avut New York-ul, Rudolph Giuliani, a adoptat, pornind de la acest articol, strategia “toleranţei zero”.
A mobilizat întregul aparat destinat ordinii publice, care a manifestat intransigenţă, lipsă totală de îngăduinţă faţă de orice abatere, cît de mică ar fi fost aceasta. Nimic nu a rămas nepedepsit şi rezultatul a fost scăderea la jumătate a delincvenţei şi criminalităţii - atenţie, la New York, unul dintre cele mai periculoase mari oraşe din lume - la jumătate!
Nimeni nu l-a acuzat, dimpotrivă, new-york-ezii îl consideră, cum scriam mai sus, unul dintre cei mai buni primari pe care i-au avut. Experienţa a fost preluată şi de alţi lideri - Sarkozy, de exemplu, pe cînd era ministru de interne, dar şi acum, cînd a ajuns preşedintele Franţei - iar rezultatele nu au întîrziat să apară. Este drept, sprijinul opiniei publice, al celorlalte autorităţi, a fost, în fiecare caz de fermă aplicare a “toleranţei zero”, total.
Firesc, fiindcă securitatea fiecăruia dintre noi este un indicator important al gradului de civilizaţie la care a ajuns societatea în care trăim şi un indicator după care ne judecă cei cu care am vrea să fim parteneri egali, într-o lume în care siguranţa şi liniştea cetăţeanului sînt puse mai presus decît orice.
Am dat doar exemplul copiilor, pentru că, din nefericire, “cancerul”, care mai tîrziu se metastazează, de aici începe.
