Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

E.H. Vorbind de infrastructură, cum se prezintă aceasta pe plan naţional?

W.L. În timpul aşa-zisei economii planificate, de fapt o brambureală provocată în mare parte de nişte neisprăviţi de la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), infrastructura în România a fost tratată cu vitregie. Astfel, ea a rămas mult în urma dezvoltării teh-nice, ajungînd în mai toate domeniile industriale într-o stare deplorabilă. Comuniştii, în special diletanţii din Comitetul Central al PCR, nu au realizat importanţa unei infrastructuri moderne, aplicînd vechea formulă românească: “Merge şi aşa…”.

E.H. Dar se pare că nu a “mers şi aşa”?

W.L. Din păcate nu a mers, mai ales canalizarea, nefiind vizibilă la suprafaţă, a ajuns în cele mai multe oraşe mari din ţară într-o stare de dărăpînare de-a dreptul catastrofală. Astfel multe reziduuri din gospodării şi industrie, în bună parte toxice, penetrînd pereţii sparţi ai canalelor, poluează astăzi pînza freatică, periclitînd în felul acesta sănătatea a milioane de oameni şi în special cea a copiilor mici.

E.H. Să mai discutăm şi despre globalizare. Cum vedeţi evoluţia la acest subiect şi pe cine credeţi că îl va avantaja?

W.L. Într-o emisiune la postul naţional de televiziune, în luna noiembrie 2007, am mai încercat să răspund la această întrebare. Însăşi noţiunea este foarte complexă, ca şi nucleul problemei propriu-zis. Aspectele sînt multiple şi depind totdeauna de punctul de vedere al celui în cauză. Ca exemplu viu, putem lua chiar aface-rea în prealabil discutată despre Nokia. Pe cînd muncitorii români se bucură că vor avea locuri de muncă stabile într-un mediu înconjurător modern, peste 2000 de muncitori germani vor rămîne şomeri, cu perspective sumbre pentru viitor. Deci, bucuria unuia este în acelaşi timp suferinţa altuia. Iată doar un aspect de duplicitate a fenomenului de globali-zare.

E.H. Dar mai există desigur şi alte laturi ale globalizării.

W.L. Da, mult mai grave pot fi intervenţiile la un nivel economic mai ridicat. De exemplu, preluarea unor firme mai mici de către altele mai mari, chiar şi fără consimţămîntul celor mici, poate duce la influenţe nefaste asupra activităţii de producţie şi dezavantajări sau chiar nedreptăţi sociale grave. Avem exemple multiple de intervenţie a unor aşa-zise “lăcuste”, adică firme cu rezerve de capital puternice, care achiziţionează alte companii mai puţin lichide din punct de vedere financiar.

E.H. Bine, dar asta am mai avut-o şi înainte vreme.

W.L. Este adevărat, dar nu cu duritatea procedeelor practicate în ultimii ani. Una fiind fuziunea de comun acord a unor firme, însoţite de planuri sociale pentru salariaţi şi eventuale compensaţii corespunzătoare, iar cu totul altceva preluarea forţată a celor slabi de către cei puternici. Mai cu seamă, dacă aceste acţiuni urmăresc uneori scopul clar de eliminare a unui competitor incomod în felul acesta. De unde li se trage şi porecla de “lăcuste”, care, după cum ştim, distrug totul în jurul lor doar pentru a se hrăni ele cît mai copios.

E.H. Aici nu ar putea interveni statul, respectiv legiuitorul, pentru a opri asemenea practici rigide şi lipsite de orice scrupule?

W.L. Din păcate, pîna în prezent nu există nici o lege care să interzică aşa ceva. Singu-rele organe statale care ar putea împiedica asemenea procedee sînt comisiile de supra-veghere a păstrării competitivităţii, atît pe plan naţional cît şi internaţional. Dar cum com-pe-titivitatea de obicei nu este lezată, comisia cu pricina nu poate interveni. Latura morală a afacerii nemaiavînd importanţă într-o lume globalizată. Profitul şi aşa-zisul “Share-holder value” (profitul bursier) fiind pesemne singurele criterii de orientare ale societăţii noastre contemporane.

E.H. Ce pondere credeţi că va avea proiectul Nokia în cadrul economiei naţionale?

W.L. În orice caz, un efect moral foarte util şi un exemplu bun pentru alte proiecte similare. Foarte important în acest sens va fi desigur derularea procesului de integrare a producţiei în condiţiile existente la ora actuală la Jucu şi, de asemenea, spiritul salariaţilor, priceperea, hărnicia şi gradul de seriozitate cu care se va porni la drum.
Din punct de vedere economic naţional afacerea, desigur, nu va avea prea mare pondere, golurile de producţie industrială majoră fiind foarte grave. Nu cred că este nevoie să repet aici ceea ce am spus de nenumărate ori în mai toate mediile româneşti, centrale şi regionale. Investiţiile industriale efectuate în România în ultimii 18 ani constituie doar între 12-15 la sută din totalul necesar pe plan naţional. PEB (Produsul Extern Brut) al României este egal cu zero sau chiar negativ. Noţiunea însăşi este aproape necunoscută în ţară. Ca o comparaţie doar, PEB al României interbelice se situa la circa 70% din PNB (Produsul Naţional Brut), o noţiune aproape la fel de necunoscută.

E.H. Bine, şi ce s-ar putea face pentru remedierea acestor lipsuri?

W.L. O întrebare pe cît de justificată pe atît de dificilă. În primul rînd, ar trebui terminate permanentele certuri şi ciorovăieli egoiste şi deseori chiar puerile din cadrul cercurilor de conducere ale ţării. Recultivarea spiritului obştesc pe plan naţional, pentru a putea organiza în mod pragmatic potenţialul economic şi rezervele de capacitate productivă, neglijate la ora actuală în mod condamnabil.

E.H. Credeţi că asta ar ajunge?

W.L. Desigur că NU. Pacostea cea mare fiind în continuare lipsa de capital masiv pentru investiţii industriale de mare amploare. Un necesar estimat la circa 200 miliarde de Euro.

E.H. Nu vi se pare cam mult?

W.L. Nu, deloc. Dacă luăm comparativ investiţiile efectuate în fosta RDG (Germania de Est) de peste 1000 miliarde de Euro, cifra de 200 miliarde apare chiar modestă. Mai cu seamă că teritoriul României este mai extins, iar populaţia cu circa 4 milioane de suflete mai mare decît cea din fosta RDG.

E.H. Deci, practic, doar a cincea parte faţă de Germania de Est.

W.L. Aşa este. Pentru remedierea acestei situaţii foarte triste, ar fi necesară o trezire la realitate a populaţiei şi preluarea de mai multă răspundere de către cei din conducerea ţării. Prin pricopseală personală, îngîmfare nejustificată şi diletantismul guvernanţilor, situaţia nu se va îndrepta.

E.H. Ca un om mai în vîrstă, mi-aţi putea spune care este diferenţa între România interbelică şi cea de azi?

W.L. În România Mare se muncea mult şi se fura puţin. Astăzi este exact invers!

Nu daţi năvală, nu despre prea scurtele liste de consilieri pentru alegerile locale este vorba, deci, nu despre candidaţi, căci aceştia dau năvală, care cu ce poate, pentru a se vedea aleşi. Aleşi şi cu perspective certe de pricopseală.

Mă rog, fiecare după pretenţii, unul cu o ciordeală mai măruntă, altul cu vreun contract “baban”, pe bani publici, pentru “prieteni” sau sponsori, altul cu un trafic de influenţă, altul, mai bleg şi somnoros, mulţumindu-se cu indemnizaţia, altul cu un schimb de terenuri şi exemplele privind modul de valorificare a “investiţiei” pot continua la nesfîrşit, căci, aleşii români sînt inventivi şi ştiu să se învîrtească.

Anunţul - pe care, desigur, nu o să-l vedeţi în ziare - se referă la criza în care se află mai toate formaţiunile politice din România, mai mici sau mai mari, cînd este vorba de candidaţii “full-contact” cu electoratul, cei chemaţi să lupte pentru a fi aleşi direct, în funcţiile de primari sau de preşedinţi ai consiliilor judeţene.

Liderii partidelor - evident, cei de la Bucureşti sau de pe unde îşi mai au “sediul social” unele formaţiuni - au ajuns să se roage de liderii mai mici, care se cred “voinici”, de pe la conducerile organizaţiilor judeţene, municipale, orăşeneşti şi chiar comunale, să binevoiască să candideze pentru funcţiile amintite.

Cei “solicitaţi” dau însă bir cu fugiţii - şi cu cît sînt într-o funcţie mai înaltă şi au aspiraţii mai… naţionale aleargă mai tare - tratîndu-şi cu refuz, în primul rînd, şefii şi apoi “simpli membri de partid”, care îndrăznesc să îi propună drept “locomotive” la alegerile locale.

Atitudinea lor este de înţeles, pentru că o înfrîngere - care poate fi chiar catastrofală - s-ar putea să le dăuneze grav carierei politice, mai ales atunci cînd se gîndesc la viitoarele alegeri generale, dar şi cînd şi-au propus să rămînă preşedinţi, mai mari sau mai mici, care adună, la fiecare rundă de alegeri, bani mai mulţi sau mai puţini, mai albi sau mai negri, pe viaţă.

În concluzie, s-ar impune, totuşi, ca marii şefi de partide, care nu-i pot convinge pe mai micii şefi de organizaţii să demonstreze în lupta electorală ce valoare şi notorietate au, să recurgă la rubricile de mică publicitate, pentru a găsi candidaţi care cred că pot să convingă electoratul să-i aleagă în mod direct.

Chiar dacă nu au “guşa” lui Dolănescu, “iconiţele” lui Iordănescu, sînii Oanei Zăvoranu sau orice alte calităţi iubite şi apreciate de masele chemate la urne.

interviu de Eduard Huidan cu Wilfried H. Lang, expert economic, din Germania, despre “binefacerile” globalizării

E.H. Domnule Lang, credeţi că actuala criză financiară internaţională, în special cea imobiliară din SUA poate afecta în mod semnificativ economia românească?

W.L. Investiţiile româneşti în certificate, respectiv fonduri de obligaţiuni americane fiind relativ reduse, economia românească per global nu va fi lovită de această criză care se amplifică pe zi ce trece. Sigur că unii “milionari” români, isteţi, dar realmente nepricepuţi, care s-au aventurat în achiziţionarea unor asemenea hîrtii se vor trezi acum mai mult sau mai puţin păgubiţi. Singura întrebare la care nu avem răspuns este aceea, dacă Banca Naţională a României s-a aventurat şi ea pe piaţa americană şi dacă da, cu ce sume? De fapt, BNR nu ar fi avut voie să facă aşa ceva, dar asta ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Isărescu.

E.H. În fond, care sînt cauzele care au dus la această criză?

W.L. În primul rînd imensele cheltuieli ale SUA în războaiele din Irak şi Afghanistan. Atît americanii cît şi mulţi europeni nu vor să priceapă că în Afghanistan există structuri tribale vechi, probabil chiar de milenii, care nu pot fi desfiinţate prin influenţe din exterior, mai cu seamă dacă acestea vin de la nişte ghiauri (necredincioşi). În urechile unui afghan de rînd cuvinte că “democraţie” sau “drepturile omului” sună ca nişte glume ieftine pe care nici de gînd nu are să le respecte. Iar împotriva unor partizani sau terorişti ascunşi în munţi nu se poate acţiona cu portavioane şi nici cu rachete teleghidate. Cu atît mai mult cu cît aceşti oameni sînt sprijiniţi de o bună parte a populaţiei. Dar să lăsăm asta.

E.H. Bine, dar ce legătură au toate astea cu criza imobiliară din SUA?

W.L. În mod direct niciuna, dar în mod indirect prin creşterea dobînzilor din cauza lipsei de lichiditate pe piaţa de capital, multe întreprinderi şi-au redus personalul, astfel crescînd şomajul vertiginos.

E.H. Şi de unde a pornit toată treaba?

W.L. Începînd încă cu cîţiva ani în urmă, o serie de “reprezentanţi” a unor mari bănci americane, lucrînd exclusiv pe bază de comision, au tras pe sfoară milioane de cetăţeni americani, oferindu-le credite ipotecare pentru construcţia de case, fără ca aceştia să aibă măcar o acoperire iniţială suficientă. Lipsiţi de orice fel de scrupule, pe aceşti comisio-nari ordinari nu-i interesa decît încasarea comi-sionului de la clientelă. O practică detestabilă, dar nefrînată de autorităţi din cauza unui vid legislativ în acest sens. După ce sute de mii sau chiar milioane de beneficiari ai unor asemenea credite “Subprime” nu şi-au mai putut plăti ratele şi dobînzile datoriilor, tot sistemul s-a prăbuşit. Iar posesorii obligaţiunilor prin intermediul cărora se finanţaseră creditele sus-amintite, s-au trezit peste noapte păgubiţi de-a binelea.

E.H. Să trecem la alt subiect. Ce şanse vor avea firmele străine care vin să investească în România, cum este de exemplu în prezent Nokia la Jucu (Cluj) şi ce şanse vor avea muncitorii români?

W.L. Cred că, în principiu, vor avea şanse foarte bune. Totul depinzînd desigur de seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care se vor executa lucrările pregătitoare, amenajările pe plan infrastructural, instalaţiile corespunzătoare precum şi organizarea de ansamblu a producţiei. Se pare că domnul Ioan Borel Pojar (primar) şi domnul Marius Nicoara (şef de proiect şi preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj) şi-au dat toată silinţa ca treaba să iasă bine.

E.H. De fapt care a fost motivul principal pentru care această firmă finlandeză a venit în ţară?

W.L. Fără nici un dubiu, motorul întregii afaceri a fost nivelul foarte scăzut al lefurilor. Un salariat în Germania cîştigă de 7-8 ori mai mult ca omologul său din România. Dacă la Jucu se plătesc în medie 200 Euro pe lună, la sediul Nokia din Germania se plăteau în medie 1400-1500. Această situaţie fiind rezultatul repetatelor greve şi a permanentelor presiuni ale boşilor sindicali germani, care pierduseră cu totul din vedere că Europa s-a lărgit şi că alţi muncitori europeni sînt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă mult mai convenabil. Deci nu trebuiau făcute calcule prea mari pentru a decide transferul producţiei în România. Un alt motiv ar mai putea fi şi pieţele de desfacere din Estul Europei, mult mai receptive pentru telefoane mobile decît în Vestul continentului, din ce în ce mai saturat cu acest produs.

E.H. S-ar mai putea ivi impedimente la acest proiect şi dacă da, care anume?

W.L. Cu siguranţă că vor interveni dificultăţi, în special în faza de pornire a uzinei. Trebuie să ţinem cont că, aici, se confruntă nu numai două mentalităţi diferite, dar şi două concepţii neconcordante în ceea ce priveşte felul de a munci, conştiinciozitatea şi randamentul cerut de patroni. Din păcate, chiar după 18 ani de la prăbuşirea regimului totalitar comunist, mulţi salariaţi din România se mai ghidează după vechea formulă: “Ei se fac că ne plătesc – noi ne facem că muncim”. Asta cu siguranţă nu vor accepta noii stăpîni şi, în consecinţă, se va produce o selecţie a celor harnici şi serioşi faţă de cei obişnuiţi cu lenea şi chiulul pe diferitele planuri. De furturi nici nu mai vorbim, ele conducînd la imediata concediere şi chiar la darea în judecată a celor prinşi, fără nici o discuţie. La fel nepotismul şi preferinţele pentru anumite orientări politice nu-şi vor mai avea locul. Cum toate acestea nu se vor rezolva în scurt timp, o serie de probleme vor mai apărea în aceasta privinţă. Dar şi ele îşi vor găsi soluţia şi treaba se va normaliza.

E.H. Ce alte dificultăţi de ordin tehnic sau tehnologic s-ar mai putea naşte?

W.L. Tot aşa, la început cel puţin, se vor produce probabil o serie de întîrzieri şi nepo-triviri în privinţa infrastructurii şi superficialitaţile de tot soiul, aproape tradiţionale în România.

E.H. Ce includeţi în noţiunea “infrastructură”?

W.L. În primul rînd aprovizionarea cu energie electrică şi combustibil (gaz metan sau alt carburant potrivit scopului) fără întreruperi sau insuficienţe cantitative şi calitative deopotrivă. Avînd în plus redundanţa necesară. Apoi căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Bineînţeles şi telecomunicaţii. Totodată, mijloacele de transport, atît cele pentru salariaţi cît şi cele pentru mărfuri şi materiale. Surse de apă potabilă precum şi cea necesară procesului tehnologic în măsură satisfăcătoare. La fel reţeaua de canalizare corespunzătoare cu instalaţiile de purificare şi depoluare aferente pentru eliminarea rezidurilor toxice. Aceasta din urmă fiind o problemă deseori neglijată sau mult subestimată în România.

E.H. Deci vedeţi lucrurile în general pozitiv şi credeţi că totul va funcţiona?

W.L. Da, desigur. După o perioadă de pornire, cred că va funcţiona chiar foarte bine. Constituind în acelaşi timp şi un exemplu orientativ pentru alte întreprinderi similare.