Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

interviu de Eduard Huidan cu Wilfried H. Lang, expert economic, din Germania, despre “binefacerile” globalizării

E.H. Domnule Lang, credeţi că actuala criză financiară internaţională, în special cea imobiliară din SUA poate afecta în mod semnificativ economia românească?

W.L. Investiţiile româneşti în certificate, respectiv fonduri de obligaţiuni americane fiind relativ reduse, economia românească per global nu va fi lovită de această criză care se amplifică pe zi ce trece. Sigur că unii “milionari” români, isteţi, dar realmente nepricepuţi, care s-au aventurat în achiziţionarea unor asemenea hîrtii se vor trezi acum mai mult sau mai puţin păgubiţi. Singura întrebare la care nu avem răspuns este aceea, dacă Banca Naţională a României s-a aventurat şi ea pe piaţa americană şi dacă da, cu ce sume? De fapt, BNR nu ar fi avut voie să facă aşa ceva, dar asta ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Isărescu.

E.H. În fond, care sînt cauzele care au dus la această criză?

W.L. În primul rînd imensele cheltuieli ale SUA în războaiele din Irak şi Afghanistan. Atît americanii cît şi mulţi europeni nu vor să priceapă că în Afghanistan există structuri tribale vechi, probabil chiar de milenii, care nu pot fi desfiinţate prin influenţe din exterior, mai cu seamă dacă acestea vin de la nişte ghiauri (necredincioşi). În urechile unui afghan de rînd cuvinte că “democraţie” sau “drepturile omului” sună ca nişte glume ieftine pe care nici de gînd nu are să le respecte. Iar împotriva unor partizani sau terorişti ascunşi în munţi nu se poate acţiona cu portavioane şi nici cu rachete teleghidate. Cu atît mai mult cu cît aceşti oameni sînt sprijiniţi de o bună parte a populaţiei. Dar să lăsăm asta.

E.H. Bine, dar ce legătură au toate astea cu criza imobiliară din SUA?

W.L. În mod direct niciuna, dar în mod indirect prin creşterea dobînzilor din cauza lipsei de lichiditate pe piaţa de capital, multe întreprinderi şi-au redus personalul, astfel crescînd şomajul vertiginos.

E.H. Şi de unde a pornit toată treaba?

W.L. Începînd încă cu cîţiva ani în urmă, o serie de “reprezentanţi” a unor mari bănci americane, lucrînd exclusiv pe bază de comision, au tras pe sfoară milioane de cetăţeni americani, oferindu-le credite ipotecare pentru construcţia de case, fără ca aceştia să aibă măcar o acoperire iniţială suficientă. Lipsiţi de orice fel de scrupule, pe aceşti comisio-nari ordinari nu-i interesa decît încasarea comi-sionului de la clientelă. O practică detestabilă, dar nefrînată de autorităţi din cauza unui vid legislativ în acest sens. După ce sute de mii sau chiar milioane de beneficiari ai unor asemenea credite “Subprime” nu şi-au mai putut plăti ratele şi dobînzile datoriilor, tot sistemul s-a prăbuşit. Iar posesorii obligaţiunilor prin intermediul cărora se finanţaseră creditele sus-amintite, s-au trezit peste noapte păgubiţi de-a binelea.

E.H. Să trecem la alt subiect. Ce şanse vor avea firmele străine care vin să investească în România, cum este de exemplu în prezent Nokia la Jucu (Cluj) şi ce şanse vor avea muncitorii români?

W.L. Cred că, în principiu, vor avea şanse foarte bune. Totul depinzînd desigur de seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care se vor executa lucrările pregătitoare, amenajările pe plan infrastructural, instalaţiile corespunzătoare precum şi organizarea de ansamblu a producţiei. Se pare că domnul Ioan Borel Pojar (primar) şi domnul Marius Nicoara (şef de proiect şi preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj) şi-au dat toată silinţa ca treaba să iasă bine.

E.H. De fapt care a fost motivul principal pentru care această firmă finlandeză a venit în ţară?

W.L. Fără nici un dubiu, motorul întregii afaceri a fost nivelul foarte scăzut al lefurilor. Un salariat în Germania cîştigă de 7-8 ori mai mult ca omologul său din România. Dacă la Jucu se plătesc în medie 200 Euro pe lună, la sediul Nokia din Germania se plăteau în medie 1400-1500. Această situaţie fiind rezultatul repetatelor greve şi a permanentelor presiuni ale boşilor sindicali germani, care pierduseră cu totul din vedere că Europa s-a lărgit şi că alţi muncitori europeni sînt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă mult mai convenabil. Deci nu trebuiau făcute calcule prea mari pentru a decide transferul producţiei în România. Un alt motiv ar mai putea fi şi pieţele de desfacere din Estul Europei, mult mai receptive pentru telefoane mobile decît în Vestul continentului, din ce în ce mai saturat cu acest produs.

E.H. S-ar mai putea ivi impedimente la acest proiect şi dacă da, care anume?

W.L. Cu siguranţă că vor interveni dificultăţi, în special în faza de pornire a uzinei. Trebuie să ţinem cont că, aici, se confruntă nu numai două mentalităţi diferite, dar şi două concepţii neconcordante în ceea ce priveşte felul de a munci, conştiinciozitatea şi randamentul cerut de patroni. Din păcate, chiar după 18 ani de la prăbuşirea regimului totalitar comunist, mulţi salariaţi din România se mai ghidează după vechea formulă: “Ei se fac că ne plătesc – noi ne facem că muncim”. Asta cu siguranţă nu vor accepta noii stăpîni şi, în consecinţă, se va produce o selecţie a celor harnici şi serioşi faţă de cei obişnuiţi cu lenea şi chiulul pe diferitele planuri. De furturi nici nu mai vorbim, ele conducînd la imediata concediere şi chiar la darea în judecată a celor prinşi, fără nici o discuţie. La fel nepotismul şi preferinţele pentru anumite orientări politice nu-şi vor mai avea locul. Cum toate acestea nu se vor rezolva în scurt timp, o serie de probleme vor mai apărea în aceasta privinţă. Dar şi ele îşi vor găsi soluţia şi treaba se va normaliza.

E.H. Ce alte dificultăţi de ordin tehnic sau tehnologic s-ar mai putea naşte?

W.L. Tot aşa, la început cel puţin, se vor produce probabil o serie de întîrzieri şi nepo-triviri în privinţa infrastructurii şi superficialitaţile de tot soiul, aproape tradiţionale în România.

E.H. Ce includeţi în noţiunea “infrastructură”?

W.L. În primul rînd aprovizionarea cu energie electrică şi combustibil (gaz metan sau alt carburant potrivit scopului) fără întreruperi sau insuficienţe cantitative şi calitative deopotrivă. Avînd în plus redundanţa necesară. Apoi căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Bineînţeles şi telecomunicaţii. Totodată, mijloacele de transport, atît cele pentru salariaţi cît şi cele pentru mărfuri şi materiale. Surse de apă potabilă precum şi cea necesară procesului tehnologic în măsură satisfăcătoare. La fel reţeaua de canalizare corespunzătoare cu instalaţiile de purificare şi depoluare aferente pentru eliminarea rezidurilor toxice. Aceasta din urmă fiind o problemă deseori neglijată sau mult subestimată în România.

E.H. Deci vedeţi lucrurile în general pozitiv şi credeţi că totul va funcţiona?

W.L. Da, desigur. După o perioadă de pornire, cred că va funcţiona chiar foarte bine. Constituind în acelaşi timp şi un exemplu orientativ pentru alte întreprinderi similare.