Precedentul Deaconu
Fotbalul românesc seamănă perfect cu societatea în care îşi etalează personajele, fie ele încălţate cu ghete de marcă şi lovind “băşica”, fie cu fluiere şi fanioane, fie cu gulere albe, la lojă, trăgînd de sfori, prin culise sau stînd cu geanta cu bani prin tribune, sau folosind mijloace dintre cele mai sofisticate pentru a-şi atinge scopul.
Care este unul singur: bani, cît mai mulţi bani! Chestia cu gloria s-a fumat demult. Joi, în Giuleşti, unul dintre cele mai mizerabile stadioane din România şi nu numai, “marcă” brevetată nu numai datorită publicului primitiv, agresiv, ci şi “marelui conducător”, vestitul “Savarină”, devenit, ulterior, “Loterie”, cel care, de la limba de lemn utecistică, a trecut la exprimări învăţate pe deasupra din dicţionarele de neologisme şi dat ochii peste cap, pentru a da impresia că gîndeşte. Nu insist asupra a ceea ce s-a întîmplat, am şi lăsat să se sfîrşească etapa, pentru că povestea “brichetei” - o fi fost conformă cu normele europene? - este de-acum arhicunoscută.
Vreau doar să precizez că Deaconu - despre care, urgent, am aflat că este bandit, duşman al Rapidului şi al altor echipe, finul lui Naşu, şpăgar, găzdar etc. etc. - a procedat corect şi, punctual, pentru decizia sa curajoasă, merită felicitări. El a spulberat şi “legenda” că întreruperea unui derby ar declanşa “băi de sînge”, cum ameninţa, într-o situaţie similară, “Il Capo di tutti Capi”.
O asemenea abordare ar putea, în timp, să creeze, dacă nu o nouă mentalitate, greu de “implementat” la români, măcar o nouă atitudine faţă de spectacolul sportiv. “Binele” se face cu forţa, fără jumătăţi de măsură, cu bastoane în cap şi cu cătuşe, numai astfel se va ajunge ca publicul să asiste la meciuri ca la teatru, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în Anglia.
În Anglia, unde violenţa pe stadioane părea de nestăvilit la un moment dat şi unde, acum, suporterii, dacă vor să rişte, se bat pe stradă, chiar şi cei ai aceleiaşi echipe, între ei, dacă sînt izolaţi de adversari, unde forţele de ordine îi “toacă” fără milă.
Revenind la fotbalul nostru, cel de toate zilele, mai notez că a fost viciat încă un rezultat care s-ar putea să dea o altă ordine decît cea de-acum pe podiumul campionatului, la Iaşi, unde ceferiştii latino-americani, suedezi, portughezi etc. etc. au fost învinşi printr-un penalty inventat de Augustus, fiul lui, finul lui, “fratele” lui…
Ce-i de făcut? Nimic! Nimic, pentru că fotbalul românesc, ca şi societatea de altfel, nu se poate vindeca decît dacă TOŢI cei care îl conduc - de la vîrf, pînă la echipele care se războiesc prin eşaloanele inferioare - ar fi trimişi să se ocupe de alte “jucării” şi i-ar lăsa pe alţii să conducă.
Soluţia este inimaginabilă, aici este vorba nu despre “cooperative” ci despre o “uniune” a acestora, structurată pe “reguli” care exced nu numai fair-play-ului, ci şi legilor, atîtea şi aşa cum sînt ele în România. Mai mult, “alţii”, care trebuie să vină tot din interior, sînt croiţi după chipul şi asemănarea “tăticuţilor”.
Aşa că, cum în fotbal este ca-n viaţă, şi invers, va rămîne “cum am vorbit”. Este de reţinut doar că Deaconu - cum o fi el - a creat un precedent. Dacă onor comisia chemată să decidă o va scălda, cum s-a mai întîmplat, pentru a împăca şi capra şi varza, gestul lui va rămîne unul absolut nesemnificativ.
