Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

Îmi amintesc, prin anii ‘70, în perioada în care la Teatrul “Lucia Sturza Bulandra” se jucau, cu casa închisă, spectacole absolut senzaţionale, intrate în istoria teatrului românesc, cu actori despre care nu greşesc dacă spun că s-au înscris în galeria monştrilor sacri, mai scăpa şi cîte o făcătură, care, chiar dacă nu stătea prea mult pe afiş, atrăgea spectatori datorită numelor care evoluau în scenă.

O astfel de piesă, a unui anume Mănescu - iată, ţin minte un nume care nu spune nimic - despre oarece ilegalişti, dintre aceia care “puţini au fost, mulţi au rămas”, în care jucau legendarii Toma Caragiu şi Octavian Cotescu, mi-a revenit din memorie, acum, cînd, pe scîndura celui mai frumos teatru al României, s-a jucat o comédie.

Cu două personaje, Naşu’ şi Băselu, cu figuraţie cît cuprinde, cu transmisie în direct şi cu rating la românii dornici să se rîdă. Nu fac un inventar al zicerilor de pe scenă - de la Costanda pînă la “prietenul” Putin totul a fost ca-n filmele cu şi pentru proşti, evident, proştii fiind românii, în general - pentru că aparţin efemerului, chiar dacă sînt, într-un fel, simptomatice, pentru ceea ce este politichia dîmboviţeană.

De asemenea, prestaţia de scenă, adică, actoria, ca şi dicţia, fiind în zona submediocrului, nu merită băgate în seamă. Masochişti, telespectatorii - pentru că figuranţii erau cei “de serviciu” - au rezistat, care cum a putut, au mai rîs, au mai tras cîte o înjurătură printre dinţi, au ţîţîit de admiraţie, mă rog, care după cum a simţit, înţeles şi trăit comédia.

Întorcîndu-mă la spectacolul evocat în debutul acestei însemnări, îmi aduc aminte că, la o replică “dramatică”, rostită de Caragiu, care agita “ameninţător” - dar cu una dintre “feţele” lui căreia nu puteai să-i rezişti serios - un pistol sub nasul comunistului Cotescu, cel din urmă a pufnit în rîs şi a fugit din scenă.

Sala a fost în picioare, era oarece “destindere” la începutul anilor ‘70, Cotescu s-a întors, a savurat, împreună cu “torţionarul” Caragiu aplauzele care nu se mai sfîrşeau, după care, comédia a continuat într-o atmosferă veselă, chiar dacă ilegalistul a mierlit-o pînă la urmă, dacă nu mă înşeală memoria.

De această dată, sala, înţesată cu cine trebuie - oameni care, în cea mai mare majoritate, nu au văzut niciodată o piesă de teatru live - a aplaudat la comandă, chiar dacă actorii au fost de doi bani. Drept care, au şi rămas în scenă nepermis de mult, într-o prestaţie impardonabilă într-un spaţiu care aparţine teatrului românesc, culturii naţionale, pus la dispoziţie, inexplicabil, de un director care, înainte de ‘89, tînăr fiind, a încercat să însceneze cîte ceva care deranja sistemul.

Cîndva, publicam, în spaţiul acestei rubrici, declaraţia unui bătrîn ostaş, veteran de război, decorat cu medalii şi ordine româneşti dar şi străine, pentru eroismul manifestat în al doilea război mondial. Iritat de faptul că generaţia lui se tot subţiază aşteptînd zadarnic “recunoştinţa” unei patrii - evident, reprezentantă de guvernanţii perindaţi la putere în această perioadă - mereu ingrată cu eroii ei, folosind un limbaj mai cazon, cum îi stă bine unui bărbat care a pus pieptul la hotare, ca să folosesc o expresie dragă luptătorilor noştri, acesta îmi spunea, indignat, că nu te mai poţi p… pe stradă de generali si colonei.

Generali şi colonei care, desigur, costă mult, sînt chiar un lux, aprecia cineva, făcuţi la grămadă, “la apelul de seară”, de toate puterile din România de după ‘89, ai căror exponenţi au mers pe ideea că dacă aruncă cu grade şi ploi de stele asupra cui se nimereşte a purta o uniformă sau asupra cui aparţine “de cine trebuie” - prin relaţii politice, de afaceri sau de cumetrie - Armata va fi cu ei.

Acum, fiind an electoral, marinarul din fruntea ţării s-a gîndit că este bine să joace o carte populistă împotriva ministrului apărării, liberalul Meleşcanu, lovind “blînd” şi în amiralul pe care şi l-a tras în funcţie la minister, reproşîndu-le faptul că, în România, se înregistrează un excedent de 1.400 de colonei şi locotenent colonei, că la generali, “cîtă frunză, cîtă iarbă”, nu s-a mai referit.

Desigur, ar fi un semnal de alarmă corect, mai ales că ne aflăm într-un proces de reformare a armatei, însă, dacă ne gîndim bine, “comandantul suprem”, din fruntea CSAT, este chiar cel supărat. Ce se va întîmpla, pe termen scurt, cu generalii, coloneii şi locotenent coloneii “în exces”, greu de spus.

Probabil, guvernul minoritar - tot pe principiul Armata să fie cu noi - îi va lăsa să-şi încaseze, în continuare, stipendiile uriaşe. La aceste cheltuieli se adaugă şi cele care vor fi făcute, prin “reparaţii” generoase, la trecerea în rezervă, cum s-a întîmplat şi cu “disponibilizările” anterioare, ca să nu mai vorbim de pensiile de-a dreptul sfidătoare, de care beneficiază toţi cei aflaţi, mai mult sau mai puţin întîmplător, sub ploaia de stele.

Această “umflaţie” de grade face rău Armatei, pentru că ofiţerii adevăraţi, profesioniştii într-adevăr merituoşi, de care ţara are nevoie, se pierd în îmbulzeala de generali şi colonei. Şi cum gradele nu se predau, mai ales că nici nu este nevoie să moară, proştii vor plăti în continuare. Iar după alegeri, dacă vor ieşi ai lui, Băsescu va face noi avansări.