Comédie!
Îmi amintesc, prin anii ‘70, în perioada în care la Teatrul “Lucia Sturza Bulandra” se jucau, cu casa închisă, spectacole absolut senzaţionale, intrate în istoria teatrului românesc, cu actori despre care nu greşesc dacă spun că s-au înscris în galeria monştrilor sacri, mai scăpa şi cîte o făcătură, care, chiar dacă nu stătea prea mult pe afiş, atrăgea spectatori datorită numelor care evoluau în scenă.
O astfel de piesă, a unui anume Mănescu - iată, ţin minte un nume care nu spune nimic - despre oarece ilegalişti, dintre aceia care “puţini au fost, mulţi au rămas”, în care jucau legendarii Toma Caragiu şi Octavian Cotescu, mi-a revenit din memorie, acum, cînd, pe scîndura celui mai frumos teatru al României, s-a jucat o comédie.
Cu două personaje, Naşu’ şi Băselu, cu figuraţie cît cuprinde, cu transmisie în direct şi cu rating la românii dornici să se rîdă. Nu fac un inventar al zicerilor de pe scenă - de la Costanda pînă la “prietenul” Putin totul a fost ca-n filmele cu şi pentru proşti, evident, proştii fiind românii, în general - pentru că aparţin efemerului, chiar dacă sînt, într-un fel, simptomatice, pentru ceea ce este politichia dîmboviţeană.
De asemenea, prestaţia de scenă, adică, actoria, ca şi dicţia, fiind în zona submediocrului, nu merită băgate în seamă. Masochişti, telespectatorii - pentru că figuranţii erau cei “de serviciu” - au rezistat, care cum a putut, au mai rîs, au mai tras cîte o înjurătură printre dinţi, au ţîţîit de admiraţie, mă rog, care după cum a simţit, înţeles şi trăit comédia.
Întorcîndu-mă la spectacolul evocat în debutul acestei însemnări, îmi aduc aminte că, la o replică “dramatică”, rostită de Caragiu, care agita “ameninţător” - dar cu una dintre “feţele” lui căreia nu puteai să-i rezişti serios - un pistol sub nasul comunistului Cotescu, cel din urmă a pufnit în rîs şi a fugit din scenă.
Sala a fost în picioare, era oarece “destindere” la începutul anilor ‘70, Cotescu s-a întors, a savurat, împreună cu “torţionarul” Caragiu aplauzele care nu se mai sfîrşeau, după care, comédia a continuat într-o atmosferă veselă, chiar dacă ilegalistul a mierlit-o pînă la urmă, dacă nu mă înşeală memoria.
De această dată, sala, înţesată cu cine trebuie - oameni care, în cea mai mare majoritate, nu au văzut niciodată o piesă de teatru live - a aplaudat la comandă, chiar dacă actorii au fost de doi bani. Drept care, au şi rămas în scenă nepermis de mult, într-o prestaţie impardonabilă într-un spaţiu care aparţine teatrului românesc, culturii naţionale, pus la dispoziţie, inexplicabil, de un director care, înainte de ‘89, tînăr fiind, a încercat să însceneze cîte ceva care deranja sistemul.
