Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 9-10 februarie 2008
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 2-3 februarie 2008
Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 1
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 2
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 26-27 ianuarie 2008
Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 1
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 2
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 3
Foaie pentru minte inima si literatura pagina 4
Sper să-l citiţi cu plăcere.
UPDATE: Vă recomand pe situl Gazetei de Transilvania, interviul cu fotograful Mihai Moiceanu. Îl puteti citi aici.
Mulţumiri Academiei Oscar
Cînd am scris, în această rubrică, despre etalarea mizeriei, aducătoare de premii pentru filme româneşti de o valoare estetică îndoielnică, unele chiar din zona subprodusului artistic, mulţi au sărit în sus.
Arătam atunci cum am fost premiaţi pentru un bolnav plimbat cu targa, prin spitalele româneşti, de Cristi Puiu, pentru o însăilare plictisitoare, filmată cu cameră fixă, despre revoluţia de la Vaslui, semnată de Adrian Porumboiu, ca să amintesc doar două exemple, şi afirmam că mai avem de luat premii pentru anunţata poveste cu drama avorturilor din “iepoca” ceauşistă, aparţinînd lui Cristian Mungiu.
După care, avînd în vedere că şi etalarea mizeriei poate să plictisească, dacă nu este susţinută estetic, că, şi din punct de vedere politic, s-ar putea să se ivească alte priorităţi, subliniam că ar trebui schimbat macazul, fiindcă laurii, care au încununat aceste producţii mediocre, sînt mai mult decît amăgitori.
Acum, mare jale mare, prin toată presa românească şi pe la toate colţurile, pentru că mult premiatul film al lui Mungiu - “432, unu… Zero!”, după cum îl numeşte, într-un excelent editorial din Adevărul, Adrian Halpert, pe care îl reproducem în rubrica “A patra putere” a ziarului de astăzi - nu a fost selecţionat în competiţia Oscarului pentru cel mai bun film străin.
Ca de obicei, se sugerează o conspiraţie împotriva României, a valorilor ei îndoielnice, uitîndu-se că, după Cannes, presa mondială a vuit în legătură cu mînăreala politică, prin care s-a pus filmul lui Mungiu înaintea celui care merita Palme d’Or, premiat de altfel la recentele Globuri de Aur, unde se judecă pe alte criterii. De altfel, pentru a închide gurile bogate ale celor care plîng la mormînt străin, înşir numele ţărilor admise în penultima selecţie pentru Oscar: Austria, Brazilia, Canada, Israel, Italia, Kazahstan, Polonia, Rusia şi Serbia.
Este cam greu să le aşezăm într-o grilă politică, nu-i aşa? În concluzie, mulţumesc Academiei Oscar, pentru că mi-a confirmat previziunile şi lui Adrian Halpert, pentru că a avut curajul să spună lucrurilor pe nume.
Mere pentru Eminescu
Călăraşi, anul 1950, 15 ianuarie, o zi de iarnă cîinoasă. La aprozare, o minune pentru acele vremuri grele, “s-au băgat” mere. Cîte 5 kilograme pentru fiecare familie. Nu întîmplător, ci cu prilejul unui eveniment deosebit, dincolo de politica mizerabilă din acei ani, cînd părea că speranţa părăsise România.
Cineva a avut ideea şi curajul ca, la centenarul Poetului Naţional, Eminescu, să facă un gest simbolic, care să aducă oamenilor, din acel loc uitat de lume, o bucurie dar şi să constituie un prilej de aducere aminte.
Episodul mi-a fost relatat de o doamnă, în vîrstă, evident, care şi acum, după atîţia ani, mai trădează emoţia trăită atunci. Anii care au urmat au fost cumpliţi pentru cultura română, cei veniţi pe tancuri - ai căror urmaşi ne dau acum lecţii - umplînd puşcăriile cu oameni de mare valoare, repere, în timp, ale unui popor cu o forţă creatoare impresionantă.
De ziua lui Eminescu, călărăşenii au mîncat mere.
Mere mai strîmbe, mai cu viermi, mirosind însă superb, cu un gust adevărat şi nu mere importate, fade, însă bune de pus, vorba unui poet, pe televizor. Şi poate, unii dintre ei, au recitat din versurile poetului nepereche.
În anii de după ‘89, cei care s-au autodeclarat “intelectualii naţiunii” nu numai că strîmbă din nas la această mare sărbătoare, dar încearcă, perseverent, să distrugă şi să ducă în derizoriu imaginea şi Opera Poetului.
Desigur, bolboroselile lor, pline de venin, rămîn vremelnice, iar Luceafărul va străluci peste ani.
În 1950, repet, în vremuri cumplite, poate, la Călăraşi, muşcînd dintr-un măr, vreun profesor, înspăimîntat de ce se întîmplă, cu ţara, cu oamenii ei, o fi rostit, pentru sine, pentru cei apropiaţi, în care mai avea încredere, versuri ce nu şi-au pierdut nici acum actualitatea: “… Căci aceloraşi mijloace/ Se supun cîte există,/ Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;/ Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă,/ Amăgit atît de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă”.
Căderea unui înger rebel
De scriitorul Marius Tupan nu a auzit multă lume. El însuşi spunea: “Haita îmi repugnă, individualitatea mă fascinează…”. A trăit discret, evitînd publicitatea de orice fel. Acum, într-un sfîrşit de an care trimite în nemurire oameni remarcabili, s-a stins, fulgerător, răpus de un infarct, undeva, pe o stradă din Bucureşti.
L-am cunoscut la sfîrşitul anilor 60, fiind colegi de facultate. El, mai în vîrstă, pentru că i se puseseră barierele ştiute, deşi nu provenea din vreo familie de moşieri. Era “celebru” printre colegii de la filologia bucureşteană, pentru că, în perioada în care muncise din greu, la şantierele navale din Turnu Severin, cîştigase titlul de cel mai bun tînăr sudor din ţară.
Prima lui carte - despre care nu a spus nimic pînă cînd a apărut în librării - girată entuziast de Fănuş Neagu, ne-a surprins pe toţi. Venea din lumea în care văzuse lumina zilei, un sat din sud, ascuns, la modul propriu, de pe hartă, uitat chiar şi de război.
De la acel superb poem în proză, “Mezareea”, curgînd dintr-o lume a legendelor, pînă la remarcabilele trilogii “Coroana Izabelei”, “Batalioane invizibile”, romane construite cu talent dar şi o muncă uriaşă, Marius Tupan a străbătut vremurile - în general, potrivnice creatorului - la masa de scris, avînd ca singură armă “condeiul”.
În “Rezervaţia de lux” - roman premiat de “Gazetă”, în 1995 - Marius afirma că “Liniştea şi confortul n-au creat niciodată îngeri rebeli”. Nu a avut nici linişte, nici confort. Rebel a fost în scrisul său.
Cum spuneam, despre scriitorul Marius Tupan, autor al unei opere impresionante, românii, iubitori de manelişti, elodii şi alte alea, nu ştiu mai nimic. Acum, cînd a plecat la cele veşnice, se scrie cîte ceva, apoi, în mod sigur, se va aşterne tăcerea, aşa cum se întîmplă, de obicei, în această perioadă de terfelire a valorilor.
“Plăsmuirile” lui, cum îi plăcea să-şi caracterizeze romanele, au provocat analogii cu Orwell, Hesse, Junger. Ce se va întîmpla dacă, peste un timp rezonabil, un cercetător bine intenţionat, neînrolat în vreo haită, se va apleca atent asupra operei lui Marius Tupan, este greu de spus acum, într-o lume aplecată spre lucruri uşoare. Deocamdată, “îngerul rebel” a căzut în nefiinţă. Dîra luminoasă, lăsată în urmă, s-ar putea să strălucească, cîndva, orbitor.
