Chestiunea Zilei cu Eduard Huidan

Formal, Dimitri Medvedev, care a fost înscăunat, ieri, Preşedinte al Rusiei, a devenit din ţarevici, ţar. Practic, lucrurile sînt mult mai complicate, pentru că urmaşul lui Vladimir Putin este creditat, vorba unor comentatori, ca un ţar cu putere redusă.

Fostul preşedinte, se ştie, şi-a asigurat o majoritate largă în Dumă, funcţia de prim-ministru - cu prerogative sporite - şi pregăteşte o modificare a Constituţiei care, se spune, este menită să îi permită, cînd va veni momentul, să candideze pentru un nou mandat prezidenţial.

De asemenea, lucru deloc de neglijat, Vladimir Putin se bucură de un procentaj de încredere “devastator” în rîndurile ruşilor, recunoscători că a scos, aşa cum a promis, ţara din dezastrul în care o aruncase “alcoolistul” preşedinte - dansator, nu jucător, Boris Elţîn. Acum, cota de interes asupra modului în care va fi condusă Rusia creşte.

Avînd în vedere, însă, “tradiţia”, tot fostul preşedinte va fi “cu dreptul pe tobă” şi va da tonul muzicii. Muzică după care, cel puţin pe termen scurt, Medvedev va trebui să joace disciplinat. Occidentul nu se prea sinchiseşte de această situaţie.

De ce? Simplu, pentru că are nevoie ca Rusia să fie condusă de o mînă forte, care să asigure ordinea şi liniştea necesară dezvoltării afacerilor celor care şi-au adus banii să lucreze în această ţară, iar Putin le oferă garanţii în acest sens.

De altfel, problema celui care conduce poate fi lămurită, într-un fel, şi de declaraţiile date de cei doi, cu prilejul înscăunării. Vladimir Putin a anunţat, ferm, cînd s-a instalat la Kremlin, că va reda măreţia vechii Rusii şi o va readuce la masa “exclusivistă”, unde tratează marile puteri ale lumii.

Ceea ce, în mare parte, a şi reuşit. Medvedev, mai modest, explicabil, datorită respectului faţă de “tătuc”, a declarat că va munci pentru prosperitatea Mamei Rusia. Cine îi va spune cum şi cît să muncească, se cam ştie!

“PSD e un partid atît de mare încît au loc şi cei care vor hamburgeri, şi cei care vor mici, şi cei care vor bere!”. Acesta este mesajul pe care Mircea Geoană l-a trimis spre electorat, de pe scena parangheliei cu mici şi bere, organizată de partidul său, la Bucureşti, cu ocazia zilei de 1 mai, sărbătoarea muncii în care nu se munceşte, şi nici măcar nu se duc lupte de stradă, ca la Berlin, Hamburg sau aiurea.

Desigur, toate formaţiunile politice au practicat şi continuă să practice - deşi campania electorală care a început interzice acest lucru - proba de lansare a pomenilor de tot felul spre alegători, însă, zicerea liderului, despre care se crede că îi conduce pe social-democraţi, merită oarece atenţie.

Merită, pentru că, în România, se practică social-democraţia cu melon, evident, dacă ne referim la lideri, mai naţionali sau mai locali, deşi mesajul acestora se adresează electoratului cu bască.

De altfel, Cristian Diaconescu, băiat fin, a şi declarat, cu prilejul aceleiaşi serbări populare, că nu-i plac micii. Fără să precizeze dacă preferă hamburgeri sau altceva.

Desigur, pentru poporul chemat la urne, sînt buni şi micii, şi hamburgerii, şi berea, orice, numai să fie! Pentru cei care vor să fie aleşi, dacă nu sînt buni micii şi berea, se pot servi caviarul şi şampania.

Chestie de gust. Cît despre starea de spirit, acum, cînd a început numărătoarea inversă pentru localele din 1 iunie, cel mai bine o ilustrează urletul lui Vanghelie: “Vă propun un spectacol artistic şi micul românesc!”. Pe ei, mă, pe ei, pe ei, pe mama lor! Adică, pe mici…

Pentru mine, ca şi pentru alţi mulţi “consumatori”, modul în care sînt redactate contractele cu “Electrica” - în speţă “Transilvania Sud” - reprezintă o capcană în care mai bine este să nu te bagi şi să accepţi tacit toate condiţiile pentru că, oricum, nu ai vreo şansă de succes dacă încerci să înţelegi anumite lucruri, ca să nu mai vorbesc de vreo eventuală contestaţie.

Respectiva societate mi s-a părut însă şi una foarte strînsă la pungă, dacă ar fi doar să dau exemplu comunicatele de presă pe care le dă cînd ne “suflă în lampă” - adică ne întrerupe furnizarea de curent, justificat sau nu - pe care are pretenţia să le publicăm gratuit, ceea ce şi facem, fiind, chipurile, de interes public.

Aceasta, deşi toată lumea plăteşte serviciile “Electricăi”. Încheind acest expozeu, poate prea lung, vin la “chestiune”, aducînd în atenţie un scandal declanşat de o poveste cu ouă de Paşte.

Scurt, abonaţii de la “SC Electrica Furnizare Transilvania Sud SA” au primit nişte facturi - felicitare, pe care sînt desenate (fotografiate?), într-o grafică de doi bani, nişte ouă roşii, sub care sînt însăilate nişte urări banale.

Urări banale care vin dinspre “sursa ta de energie”, cum stă scris în capul foii respective. Mă rog, să fie primit, însă, s-a ivit o problemă. Pe unul din ouă, chiar în centrul făcăturii se află figurată stema Ungariei Mari!

Nu insist asupra “întîmplătoarei” apariţii grafice, însă, mă întreb, ca orice “consumator” normal, cît a costat povestea, avînd în vedere că amintita societate are peste un milion de abonaţi. Că s-o fi făcut licitaţie, că o fi fost încredinţare directă, nici nu mai are importanţă. Cert este că “Electrica Furnizare Transilvania Sud” a ouat.

Ouă roşii, însă, nu pentru clienţi, ci pentru cine o fi făcut tipăritura şi pentru cine, în calitate de ordonator al acesteia, o fi luat, poate, vreun comision.

Asta este, facturile cresc mereu, “hrănite”, desigur, şi din asemenea… ouă. Mă mai întreb doar, ca un abonat naiv ce sînt, ce s-ar fi întîmplat dacă, pe vreunul din ouăle amintite, “prestatorul” ar fi tipărit vreo femeie goală sau, Doamne fereşte, vreo zvastică?

E.H. Vorbind de infrastructură, cum se prezintă aceasta pe plan naţional?

W.L. În timpul aşa-zisei economii planificate, de fapt o brambureală provocată în mare parte de nişte neisprăviţi de la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), infrastructura în România a fost tratată cu vitregie. Astfel, ea a rămas mult în urma dezvoltării teh-nice, ajungînd în mai toate domeniile industriale într-o stare deplorabilă. Comuniştii, în special diletanţii din Comitetul Central al PCR, nu au realizat importanţa unei infrastructuri moderne, aplicînd vechea formulă românească: “Merge şi aşa…”.

E.H. Dar se pare că nu a “mers şi aşa”?

W.L. Din păcate nu a mers, mai ales canalizarea, nefiind vizibilă la suprafaţă, a ajuns în cele mai multe oraşe mari din ţară într-o stare de dărăpînare de-a dreptul catastrofală. Astfel multe reziduuri din gospodării şi industrie, în bună parte toxice, penetrînd pereţii sparţi ai canalelor, poluează astăzi pînza freatică, periclitînd în felul acesta sănătatea a milioane de oameni şi în special cea a copiilor mici.

E.H. Să mai discutăm şi despre globalizare. Cum vedeţi evoluţia la acest subiect şi pe cine credeţi că îl va avantaja?

W.L. Într-o emisiune la postul naţional de televiziune, în luna noiembrie 2007, am mai încercat să răspund la această întrebare. Însăşi noţiunea este foarte complexă, ca şi nucleul problemei propriu-zis. Aspectele sînt multiple şi depind totdeauna de punctul de vedere al celui în cauză. Ca exemplu viu, putem lua chiar aface-rea în prealabil discutată despre Nokia. Pe cînd muncitorii români se bucură că vor avea locuri de muncă stabile într-un mediu înconjurător modern, peste 2000 de muncitori germani vor rămîne şomeri, cu perspective sumbre pentru viitor. Deci, bucuria unuia este în acelaşi timp suferinţa altuia. Iată doar un aspect de duplicitate a fenomenului de globali-zare.

E.H. Dar mai există desigur şi alte laturi ale globalizării.

W.L. Da, mult mai grave pot fi intervenţiile la un nivel economic mai ridicat. De exemplu, preluarea unor firme mai mici de către altele mai mari, chiar şi fără consimţămîntul celor mici, poate duce la influenţe nefaste asupra activităţii de producţie şi dezavantajări sau chiar nedreptăţi sociale grave. Avem exemple multiple de intervenţie a unor aşa-zise “lăcuste”, adică firme cu rezerve de capital puternice, care achiziţionează alte companii mai puţin lichide din punct de vedere financiar.

E.H. Bine, dar asta am mai avut-o şi înainte vreme.

W.L. Este adevărat, dar nu cu duritatea procedeelor practicate în ultimii ani. Una fiind fuziunea de comun acord a unor firme, însoţite de planuri sociale pentru salariaţi şi eventuale compensaţii corespunzătoare, iar cu totul altceva preluarea forţată a celor slabi de către cei puternici. Mai cu seamă, dacă aceste acţiuni urmăresc uneori scopul clar de eliminare a unui competitor incomod în felul acesta. De unde li se trage şi porecla de “lăcuste”, care, după cum ştim, distrug totul în jurul lor doar pentru a se hrăni ele cît mai copios.

E.H. Aici nu ar putea interveni statul, respectiv legiuitorul, pentru a opri asemenea practici rigide şi lipsite de orice scrupule?

W.L. Din păcate, pîna în prezent nu există nici o lege care să interzică aşa ceva. Singu-rele organe statale care ar putea împiedica asemenea procedee sînt comisiile de supra-veghere a păstrării competitivităţii, atît pe plan naţional cît şi internaţional. Dar cum com-pe-titivitatea de obicei nu este lezată, comisia cu pricina nu poate interveni. Latura morală a afacerii nemaiavînd importanţă într-o lume globalizată. Profitul şi aşa-zisul “Share-holder value” (profitul bursier) fiind pesemne singurele criterii de orientare ale societăţii noastre contemporane.

E.H. Ce pondere credeţi că va avea proiectul Nokia în cadrul economiei naţionale?

W.L. În orice caz, un efect moral foarte util şi un exemplu bun pentru alte proiecte similare. Foarte important în acest sens va fi desigur derularea procesului de integrare a producţiei în condiţiile existente la ora actuală la Jucu şi, de asemenea, spiritul salariaţilor, priceperea, hărnicia şi gradul de seriozitate cu care se va porni la drum.
Din punct de vedere economic naţional afacerea, desigur, nu va avea prea mare pondere, golurile de producţie industrială majoră fiind foarte grave. Nu cred că este nevoie să repet aici ceea ce am spus de nenumărate ori în mai toate mediile româneşti, centrale şi regionale. Investiţiile industriale efectuate în România în ultimii 18 ani constituie doar între 12-15 la sută din totalul necesar pe plan naţional. PEB (Produsul Extern Brut) al României este egal cu zero sau chiar negativ. Noţiunea însăşi este aproape necunoscută în ţară. Ca o comparaţie doar, PEB al României interbelice se situa la circa 70% din PNB (Produsul Naţional Brut), o noţiune aproape la fel de necunoscută.

E.H. Bine, şi ce s-ar putea face pentru remedierea acestor lipsuri?

W.L. O întrebare pe cît de justificată pe atît de dificilă. În primul rînd, ar trebui terminate permanentele certuri şi ciorovăieli egoiste şi deseori chiar puerile din cadrul cercurilor de conducere ale ţării. Recultivarea spiritului obştesc pe plan naţional, pentru a putea organiza în mod pragmatic potenţialul economic şi rezervele de capacitate productivă, neglijate la ora actuală în mod condamnabil.

E.H. Credeţi că asta ar ajunge?

W.L. Desigur că NU. Pacostea cea mare fiind în continuare lipsa de capital masiv pentru investiţii industriale de mare amploare. Un necesar estimat la circa 200 miliarde de Euro.

E.H. Nu vi se pare cam mult?

W.L. Nu, deloc. Dacă luăm comparativ investiţiile efectuate în fosta RDG (Germania de Est) de peste 1000 miliarde de Euro, cifra de 200 miliarde apare chiar modestă. Mai cu seamă că teritoriul României este mai extins, iar populaţia cu circa 4 milioane de suflete mai mare decît cea din fosta RDG.

E.H. Deci, practic, doar a cincea parte faţă de Germania de Est.

W.L. Aşa este. Pentru remedierea acestei situaţii foarte triste, ar fi necesară o trezire la realitate a populaţiei şi preluarea de mai multă răspundere de către cei din conducerea ţării. Prin pricopseală personală, îngîmfare nejustificată şi diletantismul guvernanţilor, situaţia nu se va îndrepta.

E.H. Ca un om mai în vîrstă, mi-aţi putea spune care este diferenţa între România interbelică şi cea de azi?

W.L. În România Mare se muncea mult şi se fura puţin. Astăzi este exact invers!

interviu de Eduard Huidan cu Wilfried H. Lang, expert economic, din Germania, despre “binefacerile” globalizării

E.H. Domnule Lang, credeţi că actuala criză financiară internaţională, în special cea imobiliară din SUA poate afecta în mod semnificativ economia românească?

W.L. Investiţiile româneşti în certificate, respectiv fonduri de obligaţiuni americane fiind relativ reduse, economia românească per global nu va fi lovită de această criză care se amplifică pe zi ce trece. Sigur că unii “milionari” români, isteţi, dar realmente nepricepuţi, care s-au aventurat în achiziţionarea unor asemenea hîrtii se vor trezi acum mai mult sau mai puţin păgubiţi. Singura întrebare la care nu avem răspuns este aceea, dacă Banca Naţională a României s-a aventurat şi ea pe piaţa americană şi dacă da, cu ce sume? De fapt, BNR nu ar fi avut voie să facă aşa ceva, dar asta ar trebui să-l întrebaţi pe domnul Isărescu.

E.H. În fond, care sînt cauzele care au dus la această criză?

W.L. În primul rînd imensele cheltuieli ale SUA în războaiele din Irak şi Afghanistan. Atît americanii cît şi mulţi europeni nu vor să priceapă că în Afghanistan există structuri tribale vechi, probabil chiar de milenii, care nu pot fi desfiinţate prin influenţe din exterior, mai cu seamă dacă acestea vin de la nişte ghiauri (necredincioşi). În urechile unui afghan de rînd cuvinte că “democraţie” sau “drepturile omului” sună ca nişte glume ieftine pe care nici de gînd nu are să le respecte. Iar împotriva unor partizani sau terorişti ascunşi în munţi nu se poate acţiona cu portavioane şi nici cu rachete teleghidate. Cu atît mai mult cu cît aceşti oameni sînt sprijiniţi de o bună parte a populaţiei. Dar să lăsăm asta.

E.H. Bine, dar ce legătură au toate astea cu criza imobiliară din SUA?

W.L. În mod direct niciuna, dar în mod indirect prin creşterea dobînzilor din cauza lipsei de lichiditate pe piaţa de capital, multe întreprinderi şi-au redus personalul, astfel crescînd şomajul vertiginos.

E.H. Şi de unde a pornit toată treaba?

W.L. Începînd încă cu cîţiva ani în urmă, o serie de “reprezentanţi” a unor mari bănci americane, lucrînd exclusiv pe bază de comision, au tras pe sfoară milioane de cetăţeni americani, oferindu-le credite ipotecare pentru construcţia de case, fără ca aceştia să aibă măcar o acoperire iniţială suficientă. Lipsiţi de orice fel de scrupule, pe aceşti comisio-nari ordinari nu-i interesa decît încasarea comi-sionului de la clientelă. O practică detestabilă, dar nefrînată de autorităţi din cauza unui vid legislativ în acest sens. După ce sute de mii sau chiar milioane de beneficiari ai unor asemenea credite “Subprime” nu şi-au mai putut plăti ratele şi dobînzile datoriilor, tot sistemul s-a prăbuşit. Iar posesorii obligaţiunilor prin intermediul cărora se finanţaseră creditele sus-amintite, s-au trezit peste noapte păgubiţi de-a binelea.

E.H. Să trecem la alt subiect. Ce şanse vor avea firmele străine care vin să investească în România, cum este de exemplu în prezent Nokia la Jucu (Cluj) şi ce şanse vor avea muncitorii români?

W.L. Cred că, în principiu, vor avea şanse foarte bune. Totul depinzînd desigur de seriozitatea şi conştiinciozitatea cu care se vor executa lucrările pregătitoare, amenajările pe plan infrastructural, instalaţiile corespunzătoare precum şi organizarea de ansamblu a producţiei. Se pare că domnul Ioan Borel Pojar (primar) şi domnul Marius Nicoara (şef de proiect şi preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj) şi-au dat toată silinţa ca treaba să iasă bine.

E.H. De fapt care a fost motivul principal pentru care această firmă finlandeză a venit în ţară?

W.L. Fără nici un dubiu, motorul întregii afaceri a fost nivelul foarte scăzut al lefurilor. Un salariat în Germania cîştigă de 7-8 ori mai mult ca omologul său din România. Dacă la Jucu se plătesc în medie 200 Euro pe lună, la sediul Nokia din Germania se plăteau în medie 1400-1500. Această situaţie fiind rezultatul repetatelor greve şi a permanentelor presiuni ale boşilor sindicali germani, care pierduseră cu totul din vedere că Europa s-a lărgit şi că alţi muncitori europeni sînt dispuşi să-şi ofere forţa de muncă mult mai convenabil. Deci nu trebuiau făcute calcule prea mari pentru a decide transferul producţiei în România. Un alt motiv ar mai putea fi şi pieţele de desfacere din Estul Europei, mult mai receptive pentru telefoane mobile decît în Vestul continentului, din ce în ce mai saturat cu acest produs.

E.H. S-ar mai putea ivi impedimente la acest proiect şi dacă da, care anume?

W.L. Cu siguranţă că vor interveni dificultăţi, în special în faza de pornire a uzinei. Trebuie să ţinem cont că, aici, se confruntă nu numai două mentalităţi diferite, dar şi două concepţii neconcordante în ceea ce priveşte felul de a munci, conştiinciozitatea şi randamentul cerut de patroni. Din păcate, chiar după 18 ani de la prăbuşirea regimului totalitar comunist, mulţi salariaţi din România se mai ghidează după vechea formulă: “Ei se fac că ne plătesc – noi ne facem că muncim”. Asta cu siguranţă nu vor accepta noii stăpîni şi, în consecinţă, se va produce o selecţie a celor harnici şi serioşi faţă de cei obişnuiţi cu lenea şi chiulul pe diferitele planuri. De furturi nici nu mai vorbim, ele conducînd la imediata concediere şi chiar la darea în judecată a celor prinşi, fără nici o discuţie. La fel nepotismul şi preferinţele pentru anumite orientări politice nu-şi vor mai avea locul. Cum toate acestea nu se vor rezolva în scurt timp, o serie de probleme vor mai apărea în aceasta privinţă. Dar şi ele îşi vor găsi soluţia şi treaba se va normaliza.

E.H. Ce alte dificultăţi de ordin tehnic sau tehnologic s-ar mai putea naşte?

W.L. Tot aşa, la început cel puţin, se vor produce probabil o serie de întîrzieri şi nepo-triviri în privinţa infrastructurii şi superficialitaţile de tot soiul, aproape tradiţionale în România.

E.H. Ce includeţi în noţiunea “infrastructură”?

W.L. În primul rînd aprovizionarea cu energie electrică şi combustibil (gaz metan sau alt carburant potrivit scopului) fără întreruperi sau insuficienţe cantitative şi calitative deopotrivă. Avînd în plus redundanţa necesară. Apoi căile de comunicaţii rutiere, feroviare şi aeriene. Bineînţeles şi telecomunicaţii. Totodată, mijloacele de transport, atît cele pentru salariaţi cît şi cele pentru mărfuri şi materiale. Surse de apă potabilă precum şi cea necesară procesului tehnologic în măsură satisfăcătoare. La fel reţeaua de canalizare corespunzătoare cu instalaţiile de purificare şi depoluare aferente pentru eliminarea rezidurilor toxice. Aceasta din urmă fiind o problemă deseori neglijată sau mult subestimată în România.

E.H. Deci vedeţi lucrurile în general pozitiv şi credeţi că totul va funcţiona?

W.L. Da, desigur. După o perioadă de pornire, cred că va funcţiona chiar foarte bine. Constituind în acelaşi timp şi un exemplu orientativ pentru alte întreprinderi similare.

S-a deschis la Braşov, biet oraş de provincie, cu param-pam-pam, Bă-nicăăăă (!), un Unirea Shopping Center, anunţat, cu turle, surle şi bannere, de luni de zile. Şi pentru că, vino, lume - lume, hop şi noi să vedem cum a progresat, pe drumul european, evident, Braşovul comercial.

Şocul a fost puternic, încă de la primul contact cu mult lăudata locaţie. Maşini parcate în noroaie, prin care “navighează” bieţii băştinaşi, din cartier, cu sacoşele noastre neaoşe, dar şi o parcare “amenajată”, unde, datorită calităţii lucrărilor de provizorie asfaltare, probabil, rişti să cobori oricînd din autoturism direct într-o baltă. Intrări blocate, parcările subterane (?), închise cu o panglică alb-roşie, pe care nu a tăiat-o nimeni, zone unde lucrările sînt neterminate, ceva pămînt săpat, dar fără flori, etc., etc. creează o impresie dezolantă.

Dînd însă ocol “celebrului” Center, ai surpriza să găseşti, pe lîngă diverse materiale de construcţii, de la lemn pînă la metal, abandonate, mormane de gunoaie “cît casa”, unele chiar aproape de intrări laterale, altele, în spate, unde “nu-i vopsit gardul”. Firesc, orice om de bun simţ se întreabă cum au permis instituţiile care, altfel, sînt foarte atente cu cîte o tarabă sau chioşc, deschiderea acestei locaţii, în condiţiile în care ea este năpădită de gunoaie şi cu lucrările, evident, nefinalizate. Iniţial am vrut să intitulăm acest articol Unirea Shopping Garbage (Gunoi), însă, intrînd înăuntru, unde ne aşteptam să ne întîlnim cu “Armani”, “Gucci”, “Boss”, “Versace”, “Chanel”, “D&G”, “Marks & Spencer” etc., sau măcar “Zara”, “Mango” ş.a., din linia a doua, am găsit, în marea majoritate, firme de cartier, este drept, cu nume ce bat spre italieneşte sau englezeşte, pe care nu le numim, pentru a nu le face… reclamă.

Evident, şi magazinul alimentar este unul tot de categoria cartier, cum scriam mai sus. Ar mai fi de adăugat multele spaţii neocupate, este drept, acoperite cu bannere, scările rulante unde circulaţia este pe stînga - dar aşa ceva am mai văzut - şi lista ar putea fi completată de cei pe care i-am văzut dezamăgiţi de ofertă, cît şi de… ambientul, mai ales exterior dar, pe alocuri, şi interior.

Astfel că, am considerat că Unirea Shopping Ştift este un titlu mai aproape de o realitate care probează un evident dispreţ faţă de Braşov, care, totuşi, rămîne un oraş european. Uneori, mai european decît Bucureştiul. Cît despre starea descrisă în debutul materialului, considerăm că, în frunte cu Protecţia Consumatorului, continuînd cu Garda de Mediu, serviciile specializate ale Primăriei, DSP etc., etc., toţi cei care au îndatorirea de a face “curăţenie” pot trece, cu toate forţele, la… muncă.