Curioasa de la PD
Continuă să se facă valuri pe tema marelui succes al organizării summit-ului NATO de la Bucureşti. Declaraţii bombastice, seminarii, forumuri - lipsesc doar, însă nu este prea tîrziu, odele în “versuri nemuritoare”, montajele de sunet şi lumină - piepturile bombate de mîndrie ale onor-conducătorilor naţiunii etc. etc., alcătuiesc un peisaj demn de o ţară din fundul Africii.
În acest context triumfalist, miercuri, la unul dintre forumurile menite să facă alte baloane de săpun pe tema summit-ului, prezidat de însuşi întîiul stătător de la Cotroceni, o celebră blondă a ieşit în faţă, cu un text învăţat pe deasupra, menit să îi ridice o minge la fileu celui căruia i-a fost consilier(ă) şi sprijin de nădejde.
Întrebarea - referitoare la situaţia Georgiei şi Ucrainei, în legătură cu care ne-am tot agitat fără să ne-o ceară nimeni, precum şi la relaţiile cu Rusia - nici nu are importanţă. Interesant este modul în care onor-preşedintele a fructificat pasa celei răsfăţată şi cu apelativul - glorios, dacă ne gîndim la o “antemergătoare” arsă pe rug - de fecioara din Pleşcoi.
Cel de care aceasta a declarat că este mîndră, s-a izmenit puţin, adică “lăsaţi, lăsaţi, nu e nevoie…”, după care a luat-o americăneşte, grăind cam aşa: “OK! O întrebare foarte complicată, Partidul Democrat a devenit foarte curios…”. S-a produs o oarecare nedumerire, unii, mai naivi, închipuindu-şi chiar că preşedintele nu mai are comunicare cu cea pe care a alintat-o, numind-o “Partidul Democrat”, deşi, se ştie, dumneaei se află în plin asalt asupra poziţiilor înalte oferite de o viitoare victorie în alegeri a Partidului Democrat Liberal, cel apelat, probabil, cu “Dragă, Stolo”.
După care, stimulat de “curiozitate”, a mai dat una spunînd că Băsescu şi Putin îşi respectă întotdeauna cuvîntul. Despre Băsescu, OK sau haraşo, ca să folosim limba celui pe care, pînă mai ieri, îl considera duşman, aşa este, sîntem convinşi, însă nimeni nu poate garanta că Putin, care în curînd nici nu va mai fi preşedinte, ştie ceva despre vreun cuvînt pe care l-ar fi dat celui care îl acuza, cîndva, că a făcut din Marea Neagră un lac rusesc şi, cu cîteva zile înaintea “istoricului” summit, îl îndemna să nu-i fie frică (!?!) să vină la Bucureşti.
Acum, noroc că a venit singur, Armata a 14-a avînd altă treabă, însă, lăsînd gluma la o parte, tot spectacolul, pus în scenă sub genericul “Curiozitatea doamnei Udrea”, nu numai că este de prost gust, aducînd aminte de înscenările din “iepoca de glorie” a lui Ceauşescu, dar oferă şi destule motive de îngrijorare pentru cei care mai cred încă în democraţia noastră, originală sau cum o fi ea.
Oamenii din sistem
Demisia ministrului de externe, Adrian Cioroianu, dorită şi de ai lui şi de ceilalţi de mai multă vreme, s-a produs în urma unei întîmplări tragice, de care demisionarul habar nu a avut. Nici nu se poate spune că autodebarcarea din fruntea ministerului, în condiţiile date, ar fi fost obligatorie.
Cioroianu a fost un ministru care nu a lăsat în urmă decît gafe. Nu-i vorbă că nici Ungureanu - care a beneficiat din plin de susţinerea preşedintelui şi de simpatia unei părţi, deloc neglijabilă, a presei - nu a strălucit prea tare. În fond, am avut de-a face, din nefericire, într-o perioadă extrem de importantă pentru politica externă a României, cu doi plezirişti.
Dacă protestează cineva, vizavi de Ungureanu, amintesc doar cum, la Bruxelles, într-una din primele sale apariţii, la o întrebare nu foarte complicată a declarat că nu poate să răspundă, pentru că nu a mai fost “la un asemenea nivel”. Mă rog, nu este cazul, acum, să le facem bilanţurile, bine că s-au dus. În legătură cu Cioroianu s-a scris că ar fi fost învins de “oamenii din sistem”.
Un sistem căruia nici unul dintre miniştrii de externe pe care i-a avut România, în perioada de după ‘89, nu i s-a împotrivit. Un fost ambasador îmi povestea, mai zilele trecute, cum se poartă angajaţii din sistem, şi se referea la întregul acestuia, de la portarul ambasadei, pînă la primul consul. Experienţa lui merită atenţie, aşa că o prezint, în rezumat. Cît timp a fost la putere cel care l-a trimis la post, toată lumea s-a făcut preş în faţa lui, mai mult, fiecare a avut cîte o dorinţă sau mai multe, pe care, elegant, excelenţa sa, domnul ambasador, le-a îndeplinit.
În momentul în care a venit schimbarea “stăpînului”, oamenii din sistem nu numai că i-au întors spatele, ci au făcut un coşmar din perioada de aproape un an de zile, pînă a sunat semnalul retragerii. De la nesupunere evidentă, pînă la aducerea Curţii de Conturi, respectivii i-au “servit” toate mizeriile posibile, cu tupeul slugilor care devin obraznice.
Oamenii din sistem, din nefericire, sînt o realitate - desigur, nu numai în diplomaţie - ignorată de cei care, fiind chiar vremelnic în funcţii, ar fi putut face reforma atît de necesară, inclusiv pentru schimbarea imaginii României. Sigur, Cioroianu nu a avut foarte mult timp la dispoziţie dar nici nu a încercat să atace sistemul. În consecinţă, l-au “înghiţit” oamenii din sistem.
Tăria de a spune NU
Asistăm în aceste zile, de continuă campanie electorală, la tot felul de “recitări” şi scrieri de texte, de către bocitoare “la mormînt străin”, în care sînt jeliţi diverşi candidaţi care nu au vrut dar “care este”, ca să folosesc o expresie “emanată” de la unul care şi-a dorit şi nu este.
Se fac “portrete” mai mult decît “binevoitoare”, bazate pe CV-uri umflate cu pompa, pe argumente, gonflabile şi ele, procente îndoielnice etc., etc. deplîngîndu-se “crunta” soartă a unor inşi - care, după cîte ştiu, au intrat de bună voie în politică, ba şi-au mai şi cîştigat notorietate dar şi alte avantaje de pe urma “prestării” de partid - ajunşi în postura de candidaţi de primar sau preşedinte de consiliu judeţean sau pe listele de consilieri locali, cică, împotriva voinţei şi destinului lor “luminos”, probabil, în alte zone ale politichiei şi administraţiei.
Chiar sînt etalate feţe mai mult decît triste - un exemplu emblematic îl constituie aceea a lui Cristian Diaconescu, “între tîlhari” scria cineva - de îţi vine să crezi că respectivii tocmai au fost forţaţi să înghită un rahat cît casa. Or, după cîte ştiu eu, nimănui nu i s-a pus pistolul la tîmplă pentru ca să admită “să se aleagă”, vorba unui personaj al lui nenea Iancu.
Aşa că, tot corul de bocete cade în ridicolul nesfîrşitei noastre balcaniade. Iar ifosele de fete mari, de genul “n-am vrut dar m-au forţat” - “căci îmi place”, aş adăuga eu - nu sînt de natură să impresioneze pe nimeni. Tristeţea este doar că electoratul va trebui să-i aleagă, dintre astfel de “claponi”, pe cei care vor conduce, pe diverse paliere ale administraţiei, timp de patru ani.
Bineînţeles, ştiind că, dacă, într-adevăr, nu ar fi vrut, cu nici un chip, să fie pe liste sau în capul lor, oricare dintre cei care se miorlăie şi pentru care varsă lacrimi bocitoarele, îngrijorate că se vor compromite, ar fi putut să manifeste bărbăţie - chiar şi în cazul muierilor - şi să spună un NU hotărît.
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 12-13 aprilie 2008
O reformă prea îndepărtată…
Vineri dimineaţă, majoritatea ziarelor, televiziunilor şi radiourilor anunţau că PSD va alege între Mitrea şi Vanghelie candidatul pentru funcţia de primar al Capitalei.
Cîteva ore mai tîrziu, social-democraţii au produs “surpriza” desemnîndu-l pe Cristian Diaconescu să îi reprezinte în bătălia pentru Bucureşti! O soluţie de avarie, însă, menită să împace orgoliile, pentru că numirea unuia dintre ceilalţi posibili candidaţi, Vanghelie, Mitrea sau Oprescu, ar fi declanşat un scandal care ar fi adus prejudicii de imagine grave, mai ales într-un an electoral. Ce şanse are Cristian Diaconescu?
S-ar putea spune că mai multe decît a avut, la vremea respectivă, Mircea Geoană - “paraşutat” din smoking-ul de diplomat direct în cizme şi pufoaică - însă, greu de crezut că acesta ar fi omul cu care PSD ar reuşi, în sfîrşit, să instaleze un primar al Bucureştiului. Adversarii jubilează.
Agentul electoral Băsescu anunţa că “buldogul” Blaga îl va face “franjuri” pe Mitrea, anunţ rămas valabil şi pentru Diaconescu. Interesant este însă faptul că se foloseşte, împotriva PSD, aceeaşi placă de patefon, uzată de acum, care reproşează că social-democraţii nu s-au reformat.
Desigur, dacă privim, atît spre vîrf, cît şi spre organizaţiile locale, PSD a rămas cam acelaşi partid, cu aceiaşi exponenţi şi aceleaşi obiceiuri, doar luptele interne, trădările, schimbînd oarecum percepţia de partid aliniat şi anchilozat în “admiraţia” pentru liderii de pe diverse paliere.
Auzindu-l, însă, pe cel care, din ţuţărul lui Iliescu, şi al cui s-a mai nimerit, a ajuns trompeta lui Băsescu, recte Stolojan, scrîşnind printre dinţi, “Pe-se-de nu es-te ca-pa-bil să se re-for-me-ze, ră-mî-ne par-ti-dul lui Mi-trea, Hre-ben-ciuc…”, şi privindu-l pe “vameşul” Blaga, de exemplu, orice om de bun simţ se întreabă dacă nu cumva ar fi trebuit ca şi celelalte partide să se reformeze, să scoată în faţă alţi oameni decît cei despre care se pot spune cam aceleaşi lucruri ca şi cele legate de pesediştii “nereformaţi”.
Placa, aşa cum se observă cu ochiul liber, s-a cam uzat, cît despre mult invocata reformare a clasei politice se poate spune că nu s-a pus în operă la nici una dintre formaţiunile politice cu şanse de a trece pragul electoral. Aşa că, reformă să fie dar să ştim şi noi cînd… Poate, cine ştie, prin 2020, în primăvară sau în toamnă sau…
Acum, stînd şi judecînd, dacă îi privim pe Cristian Diaconescu şi Vasile Blaga, primul are, totuşi, o imagine mai aproape de o posibilă reformă, pe cînd al doilea face parte din categoria care îl oripilează pe Sto-lo-jan.
Comédie!
Îmi amintesc, prin anii ‘70, în perioada în care la Teatrul “Lucia Sturza Bulandra” se jucau, cu casa închisă, spectacole absolut senzaţionale, intrate în istoria teatrului românesc, cu actori despre care nu greşesc dacă spun că s-au înscris în galeria monştrilor sacri, mai scăpa şi cîte o făcătură, care, chiar dacă nu stătea prea mult pe afiş, atrăgea spectatori datorită numelor care evoluau în scenă.
O astfel de piesă, a unui anume Mănescu - iată, ţin minte un nume care nu spune nimic - despre oarece ilegalişti, dintre aceia care “puţini au fost, mulţi au rămas”, în care jucau legendarii Toma Caragiu şi Octavian Cotescu, mi-a revenit din memorie, acum, cînd, pe scîndura celui mai frumos teatru al României, s-a jucat o comédie.
Cu două personaje, Naşu’ şi Băselu, cu figuraţie cît cuprinde, cu transmisie în direct şi cu rating la românii dornici să se rîdă. Nu fac un inventar al zicerilor de pe scenă - de la Costanda pînă la “prietenul” Putin totul a fost ca-n filmele cu şi pentru proşti, evident, proştii fiind românii, în general - pentru că aparţin efemerului, chiar dacă sînt, într-un fel, simptomatice, pentru ceea ce este politichia dîmboviţeană.
De asemenea, prestaţia de scenă, adică, actoria, ca şi dicţia, fiind în zona submediocrului, nu merită băgate în seamă. Masochişti, telespectatorii - pentru că figuranţii erau cei “de serviciu” - au rezistat, care cum a putut, au mai rîs, au mai tras cîte o înjurătură printre dinţi, au ţîţîit de admiraţie, mă rog, care după cum a simţit, înţeles şi trăit comédia.
Întorcîndu-mă la spectacolul evocat în debutul acestei însemnări, îmi aduc aminte că, la o replică “dramatică”, rostită de Caragiu, care agita “ameninţător” - dar cu una dintre “feţele” lui căreia nu puteai să-i rezişti serios - un pistol sub nasul comunistului Cotescu, cel din urmă a pufnit în rîs şi a fugit din scenă.
Sala a fost în picioare, era oarece “destindere” la începutul anilor ‘70, Cotescu s-a întors, a savurat, împreună cu “torţionarul” Caragiu aplauzele care nu se mai sfîrşeau, după care, comédia a continuat într-o atmosferă veselă, chiar dacă ilegalistul a mierlit-o pînă la urmă, dacă nu mă înşeală memoria.
De această dată, sala, înţesată cu cine trebuie - oameni care, în cea mai mare majoritate, nu au văzut niciodată o piesă de teatru live - a aplaudat la comandă, chiar dacă actorii au fost de doi bani. Drept care, au şi rămas în scenă nepermis de mult, într-o prestaţie impardonabilă într-un spaţiu care aparţine teatrului românesc, culturii naţionale, pus la dispoziţie, inexplicabil, de un director care, înainte de ‘89, tînăr fiind, a încercat să însceneze cîte ceva care deranja sistemul.
Excedent de grade
Cîndva, publicam, în spaţiul acestei rubrici, declaraţia unui bătrîn ostaş, veteran de război, decorat cu medalii şi ordine româneşti dar şi străine, pentru eroismul manifestat în al doilea război mondial. Iritat de faptul că generaţia lui se tot subţiază aşteptînd zadarnic “recunoştinţa” unei patrii - evident, reprezentantă de guvernanţii perindaţi la putere în această perioadă - mereu ingrată cu eroii ei, folosind un limbaj mai cazon, cum îi stă bine unui bărbat care a pus pieptul la hotare, ca să folosesc o expresie dragă luptătorilor noştri, acesta îmi spunea, indignat, că nu te mai poţi p… pe stradă de generali si colonei.
Generali şi colonei care, desigur, costă mult, sînt chiar un lux, aprecia cineva, făcuţi la grămadă, “la apelul de seară”, de toate puterile din România de după ‘89, ai căror exponenţi au mers pe ideea că dacă aruncă cu grade şi ploi de stele asupra cui se nimereşte a purta o uniformă sau asupra cui aparţine “de cine trebuie” - prin relaţii politice, de afaceri sau de cumetrie - Armata va fi cu ei.
Acum, fiind an electoral, marinarul din fruntea ţării s-a gîndit că este bine să joace o carte populistă împotriva ministrului apărării, liberalul Meleşcanu, lovind “blînd” şi în amiralul pe care şi l-a tras în funcţie la minister, reproşîndu-le faptul că, în România, se înregistrează un excedent de 1.400 de colonei şi locotenent colonei, că la generali, “cîtă frunză, cîtă iarbă”, nu s-a mai referit.
Desigur, ar fi un semnal de alarmă corect, mai ales că ne aflăm într-un proces de reformare a armatei, însă, dacă ne gîndim bine, “comandantul suprem”, din fruntea CSAT, este chiar cel supărat. Ce se va întîmpla, pe termen scurt, cu generalii, coloneii şi locotenent coloneii “în exces”, greu de spus.
Probabil, guvernul minoritar - tot pe principiul Armata să fie cu noi - îi va lăsa să-şi încaseze, în continuare, stipendiile uriaşe. La aceste cheltuieli se adaugă şi cele care vor fi făcute, prin “reparaţii” generoase, la trecerea în rezervă, cum s-a întîmplat şi cu “disponibilizările” anterioare, ca să nu mai vorbim de pensiile de-a dreptul sfidătoare, de care beneficiază toţi cei aflaţi, mai mult sau mai puţin întîmplător, sub ploaia de stele.
Această “umflaţie” de grade face rău Armatei, pentru că ofiţerii adevăraţi, profesioniştii într-adevăr merituoşi, de care ţara are nevoie, se pierd în îmbulzeala de generali şi colonei. Şi cum gradele nu se predau, mai ales că nici nu este nevoie să moară, proştii vor plăti în continuare. Iar după alegeri, dacă vor ieşi ai lui, Băsescu va face noi avansări.
Cu puluri mari
România, ţară a fărădelegii, cu o disoluţie a autorităţii accelerată, oferă zilnic situaţii care, imaginate, par incredibile. Şi totuşi, viaţa bate şi literatura, şi filmul, mai ales pe plaiurile mioritice. Mai mult, cei care încalcă legea sau sînt bănuiţi, cu temei, că o fac, au tupeul de a-i sfida atît pe “simpli cetăţeni”, cît şi pe cei care ar trebui să îşi exercite prerogativele de apărători ai unui stat ce se vrea de drept.
Luni, în megascandalul afacerii FNI, în care mii de români au “cotizat” la averea se ştie cui, “martorul” şi “părintele” fondului amintit a refuzat, pentru a nu se ştie cîta oară în această cauză - lucru valabil şi pentru “tratarea” altor invitaţii la tribunal, în alte speţe, evident, din domeniul financiar-bancar - să se prezinte în faţa instanţei, chiar dacă avea mandat de aducere.
Rezultatul a fost o amendă “blîndă” iar la următoarea “înfăţişare”, desigur, respectivul domn va lipsi din nou. Motive se găsesc. Trecînd spre o zonă deasupra căreia bănuielile de corupţie plutesc permanent, fotbalul nostru, aranjamentele, blaturile de tot felul, cu jucători, conducători, antrenori, fluieraşi sau ce or mai fi, au ajuns să fie tratate la mişto, ca să folosesc limbajul agreat în acest mediu.
Aproape pe faţă se spune că se dau bani, că se iau, că orice “schemă” este posibilă, într-un sistem unde legile şi regulamentele acţionează după cum dictează interesele. Iată, la ultima acuzaţie de blat, este vorba despre întîlnirea dintre Steaua care urcă, urcă şi Mioveniul, aflat în grevă generală, bazată şi pe nişte imagini filmate şi fotografii cu o servietă, etalată la o întîlnire între aparent adversari, dar şi amici, rubedenii, naşi etc., la un restaurant oarecare, patronul Gigi, cavaler al luminii şi şef de partid, explică lucrurile cam aşa: “În servieta aia erau tablele lui Neţoiu.
Noi cînd jucăm table trimitem după ale lui Neţoiu, că alea sînt frumoase şi cu nişte puluri mari”. Cît de mari erau “pulurile” din servieta lui Neţoiu, Becali nu mai spune. Normal, fiindcă “babaroasele” - zaruri, pentru cine nu ştie - au căzut şi or să cadă, întotdeauna, indiferent dacă bate vîntul sau nu, bine pentru toată lumea.
Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 5-6 aprilie 2008
Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.
Complimentele şi… moştenirea
Susţinătorii preşedintelui, în frunte cu madam Pleşcoi, sînt daţi pe spate de complimentele de care a avut parte idolul lor dinspre Bush şi Putin, care, în afară de a-i fi lăudat părul des, i-au turnat în ureche tot felul de aprecieri plăcute, de la îngheţată pînă la croiala costumului.
Bush şi Putin au plecat, românii s-au trezit în aceeaşi atmosferă mohorîtă, şi la propriu şi la figurat, starea naţiunii şi poziţia României pe plan internaţional au rămas aceleaşi. Bush a dat o fugă pînă în Croaţia, unde a mai tras o repriză de laude de le-au crăpat piepturile băştinaşilor, pe care, este drept, americanii i-au scăpat de sîrbi, de mîndrie patriotică.
Astea fiind zise, hop la Soci - nu la Neptun, cum s-a sperat şi mincinos anunţat cîndva - unde s-a întîlnit cu Putin. Acolo, complimentele au fost reciproce, chiar dacă Bush le-a emis făcînd cu ochiul şi cu gura pînă la urechi iar Putin din vîrful buzelor, cum îi stă bine unui kaghebist credincios misiei sale.
Desigur, d’alde cîntătorii gloriosului nostru conducător nu au înţeles nici acum valoarea zero a vorbelor de protocol, pe care şi le adresează nu numai şefii de state şi guverne - uneori chiar înainte de a declanşa războaie - ci şi politicienii cu ştaif şi bun simţ. Aste vorbe fiind zise, cei doi “granzi” şi-au reiterat punctele de vedere, după care, aparent relaxaţi au anunţat că lasă “moştenirea” urmaşilor lor, care o fi, la americani şi lui Medvedev, ales de Putin, la ruşi.
Sigur, relaxarea lui Bush este una aparentă, fiindcă doar Băse şi oamenii lui nu au înţeles că acesta nu va mai fi, peste cîteva luni, decît un fost preşedinte al Statelor Unite ale Americii, şi nimic mai mult. Ba, chiar mai puţin decît un Clinton, carismatic în continuare, şi bine plătit pentru orice discurs, un Carter, diplomat marcant, angajat în medierea marilor conflicte, ca să mă opresc doar la două exemple. În schimb, Putin nu are de ce să-şi facă griji, pentru că, începînd din momentul în care va deveni din preşedinte premier, îl va chema, ori de cîte ori va avea chef, pe “băiatul” acela de la Kremlin - pe care l-a şi lăudat la Bucureşti, inclusiv pentru studiile “excepţionale” - la el, la “Casa Albă” (moscovită), pentru a-i da sarcini.
În această poveste, de primăvară mohorîtă, cum scriam, singurul îngrijorat ar trebui să fie idolul madamei Udrea, însă, hă, hă, hă, ameţit de complimente, sufocat de pupăturile şi odele clientelei sale, aflată în extaz, nu are altă problemă decît aceea a fructificării demagogice a unui presupus cîştig de imagine în faţa unui electorat naiv. Care electorat va fi chemat la urne, pentru a-l realege, abia în 2009, prin noiembrie.
Cînd Bush se va juca de-a petrolistul pe la ranch-ul său din Texas iar Putin va conduce Federaţia Rusă din poziţia de premier.
