ZECE ADEVĂRURI DESPRE FACEBOOK

Iunie 27, 2017

Anunțuri

BOII, OAIA ȘI IȚARII

Iunie 2, 2017

Imagini pentru ciobani costume naționale oi

În foto: Diplomați români, cu brandul de țară

Un personaj care parcă împunge, un bou, zic unii, din alte vremuri, parașutat ministru, Petre Daea, pentru cei care vor să-și încarce memoria cu nume care nu vor semnifica nimic, a propus ca brandul de țară al României să fie OAIA! A și argumentat în linia tembelismului manifestat de prea mulți numiți și aleși pe criterii de cumetrie: ”Oaia e o statuie vie…” ( I-auzi!!!) apoi a adăugat, cu ”patriotism fierbinte”, ca să fie clar, că ”frunză ( celălalt nefericit brand, bun de tăiat la cîini) are toată lumea dar oi ca România, nu”. Lumea rîde, că așa sîntem noi. Tembelul vine și cu ”Miorița” ca să-și întărească opțiunea și gîndul ne zboară, fără să vrem, spre ciobănașul ăla care, în loc ”să le ia gîții”, vorba ”băieților de băieți”, la cei care plănuiau să îl omoare, se miorlăie ca o femeie acceptîndu-și, liniștit și la locul lui, crunta soartă. Curat românește!

Interesant este însă că pășunismul, de dată recentă, a mai produs monstruozități mai puțin comentate, însă la fel de caraghioase. Dacă țineți minte, prin primele guverne ”libere”, de după 89, printre alte ”personalități accentuate”, defazate, expirate bîntuia și un pretins ”diplomat patriot”, foarte gălăgios, ulterior mare țărănist, Petrina. Director în Ministerul Afacerilor Externe fiind, acesta a propus, împreună cu un alt director, Pop, parcă,  în cadru organizat – scena este evocată și de graficianul Eugen Mihăescu în remarcabila carte ”Între linii” – ca diplomaților români să li se impună uniformele. Ce fel de uniforme? Costume naționale, cu ițari și ie!!! Adică, așa să reprezinte ei ”patria nemuritoare”, să știe lumea întreagă cine sînt rrromânii și de unde se trag! De opinci n-au zis ei, directorii, nimic dar nu cred că ambasadorii ar fi fost lăsați să poarte tradiționalii, în perioada comunistă, gumari. Și obligatoriu, la acțiunile de protocol, ar fi trebuit să apară fiecare cu oaia lui!

Desigur, întîmplările acestea par a fi scoase, ca să rămîn la clișee, ”din noaptea minții”, însă ele sînt cît se poate de reale. Și ne arată unde ne aflăm! Am scris bou și cred că am jignit animalul care trage din greu la jug. Mai degrabă i-aș putea plasa în categoria periculoasă a suficienților care sufocă structurile politice, adminstrative și nu numai. Un prieten îmi spunea odată că, între un suficient, un mediocru adică,  și un bou preferă boul. Corect! Nu mai adaug decît, ca logo, vechea noastră zicală, cum că ”Ești prost, ca o oaie!” Mai bine propunea capra vecinului…

Eduard HUIDAN

 

LA FOTBAL, CA ÎN VIAȚĂ…

Mai 21, 2017

Imagini pentru condamnari fotbal 2014

 

LA FOTBAL, CA ÎN VIAȚĂ…

La fotbal e ca în viață! Și în viață e ca la fotbal!”, îmi spunea, cu mulți ani în urmă, un om ”adînc implicat” – termenul nu este departe de adevăr, căci a trecut cîteva luni și pe la ”Bastilia”, cum numea el pușcăria – în acest incontestabil fenomen social. Unii, probabil, vor strîmba din nas și vor afirma că ”zicerea” face parte din cele de genul ”Să facem bine ca să nu fie rău…” emise de unii dintre cei care și-au cîștigat faima și banii ”bătînd mingea”. Măcar, cei ironizați fac parte dintr-o elită ”care este”, vorba lui Vanghelie, aceea a fotbalului – mă refer la cei care au trecut pe la mari cluburi europene, care au obținut performanțe notabile, unele chiar pe cînd jucau în țară, cum s-a întîmplat atunci cînd Steaua cîștiga Cupa Campionilor Europei, victorie considerată imposibilă pentru o echipă din Est – pe cînd ”telectualii” cîrcotași înoată în lumea lor derizorie, ”închisă”, chipurile, prostimii, tămîindu-se ”ei pe ei”, în fapt, componenți ai elitelor de carton care au contribuit decisiv – și nu numai moral sau ca lucrători cu gura – la scufundarea țării în mocirla vasalității, a sărăciei, a disoluției autorității. ”Aportul” elitelor de carton ale politicienilor, afaceriștilor, gradelor etc. – alături de interlopi, de alți exponenți ai unor categorii dubioase – în procesul de distrugere ”programată”, care include și fotbalul, este cunoscut. În fond, fotbalul nu poate arăta mai bine decît țara, lucru valabil pentru sport în general, dacă ar fi să mă raportez doar la catastrofalul bilanț – cel mai slab din istorie – al participării la ultima Olimpiadă. Acum însă, mă ocup de fotbal, fenomen simptomatic (și) pentru societatea românească.

Ca să nu mă duc într-o zonă prea îndepărtată – din toate punctele de vedere și cu un decalaj practic imposibil de recuperat – de ”balcaniada” noastră, rememorez un interesant episod trăit la început de iunie 2004, la Istanbul. Participam la Congresul World Association of Newspapers, o premieră pentru o țară cu libertatea presei ”amenințată”, unde, însă, prim ministrul Recep Tayyp Erdogan, care a și vorbit în fața delegaților, promitea, și chiar a promovat, în perioada următoare, unele măsuri, menite să amelioreze situația.Atunci, s-a arătat deschis dialogului. Apoi… Într-o dimineață, la opulentul hotel Ciragan Palace Kempinski, situat într-un plalat din secolul XIX, pe malul Bosforului, într-unul din spațiile exterioare, am văzut o coadă impresionantă. Bărbați, purtînd sacouri bleumarin, cu ecusoane ale clubului Beșiktaș , așteptau, liniștiți, să intre într-una dintre sălile de conferințe. De altfel, stadionul, numit acum ”Vodafone Arena”, care a și fost, cu ani mai tîrziu, ținta unui mizerabil atentat, se află în apropiere, vizavi de palatul Dolmabahce. Am cerut ”lămuriri” unui coleg turc, care mi-a spus că este vorba despre adunarea generală a acționarilor clubului de fotbal Beșiktaș . Curios, l-am rugat să intrăm și noi, pentru o privire de..ziarist și suporter de fotbal. Mi-a îndeplinit dorința, nu fără a-mi preciza că el este fan Galatasaray și a-mi ”recita” numele jucătorilor români, în frunte cu ”regele” Hagi, care au trecut pe la cunoscutul și mult titratul club. L-am liniștit evocînd spectaculoasa calificare în Cupa UEFA – din păcate aparținînd… istoriei – a Brașovului în fața ”dușmanilor” lui de la Beșiktaș, cu un 3 – 0, obținut în ultimele minute ale jocului, după un 0 – 2, la Istanbul. Am constatat că era o adunare generală după tot tipicul, colegul mi-a și tradus cîte ceva din ”desfășurătorul” acțiunii, după care, trebuind să plecăm la programul nostru, mi-a promis o surpriză.

Surpriza” a fost o vizită în Galata, la clubul său de suflet. Clubul care, cu Hagi și Gică Popescu – respectați, în orice caz, mai mult ca la noi, ca niște eroi – în echipă, a cîștigat Cupa UEFA, finală cu Arsenal Londra, și Super Cupa Europei, învingînd Real Madrid Nu intru în amănunte legate de nivelul de dotare, de la condițiile de joc, antrenament, pînă la cele de recuperare și socializare, bineînțeles și pentru suporteri. Ceea ce merită relatat este dialogul, la o cafea… turcească, cu unul dintre oficialii clubului, care mi-a servit și ca ghid. După ce am vorbit ”de toate”, acesta m-a abordat direct: ”Vreau să înțeleg și eu un lucru. Avem o istorie. Ne-am înființat în 1905. Priviți, dispunem de un stadion pus la punct, cu reclame ale celor mai importante firme internaționale și interne, care au activitate în Turcia. Reclame care aduc sume importante. Tribunele sînt pline la fiecare meci. Cumpărăm fotbaliști străini, nu dintre cei ieftini. Avem performanțe, participăm constant la competițiile europene. Acționarii, sponsorii contribuie și ei…Și totuși, banii sînt o problemă! Prima problemă! La voi, stadioanele sînt aproape goale, reclamele puține, cumpărați fotbaliști ieftini, cotizanți nu aveți, sponsorii sînt puțini și totuși, am constatat, sînt bani. Cum se poate?” Mărturisesc că m-a pus în dificultate, mai ales că eu cred că știa prea bine ce se întîmpla în fotbalul românesc, chiar și prin simplul fapt că turcii ”neguțătoreau” jucători de la noi. Am descurcat-o, mai cu o glumă, mai în serios, mai amintind ”sistemul” dinainte de 89, care a amprentat mentalitatea conducătorilor de cluburi și chiar modul de gîndire al antrenorilor, sportivilor, spectatorilor, politicienilor, îmbogățiților și autorităților. ”Da, fotbalul aduce faimă, mulți vor să se folosească de el. În fotbal circulă însă și mulți bani negri. Care pot fi și spălați…”, mi-a spus el făcîndu-mi cu ochiul. Cam asta a fost discuția care mi-a rămas în minte și m-a pus pe gînduri.

Mă opresc la turci, pentru că dacă aș veni, de exemplu, la spanioli, amintind doar fotografia imensă, de la muzeul Barcelonei, din complexul Nou Camp, unde Gică Popescu, căpitanul echipei, primește ”Cupa Regelui” din mîna suveranului Juan Carlos, la nemți, italeni, britanici etc. comparațiile ar fi extrem de complicate. În fond, Gică Popescu, care s-a încăpățînat să nu renunțe la candidatura pentru președinția Federației Române de Fotbal în favoarea unui om al ”sistemului” a fost condamnat, ”operativ”, la închisoare cu executare – deși plătise impozitele datorate imediat după ce a fost atenționat – și astfel s-a pierdut șansa unei schimbări radicale, bazată pe o expertiză incontestabilă, acumulată la mari cluburi din străinătate, pe o valoare incontestabilă ca fotbalist, care îi conferea autoritate, fiind înscăunat un ”neica Nimeni” a cărui singură calitate fiind aceea de om al ”regimului” și fost consilier al ”președintelui jucător”.

Privind cu atenție modul în care fotbalul românesc s-a scufundat, mai întîi în mediocritate, apoi într-o zonă derizorie a fotbalului internațional, după ce, scurt timp, la începutul anilor 90, a mai trăit din ceea ce rămăsese – și mă refer în primul rînd la jucători și în special la ”generația de aur” – și a obținut unele performanțe notabile. Pe atunci băteam Argentina lui Maradona. Și cei pe care îi învingi te respectă. În fiecare an, de ziua lui Hagi, Maradona nu numai că îl felicită dar și scrie pe Facebook despre el, elogios, așezîndu-l între marii fotbaliști ai lumii. O tempora…

Rețeta” distrugerii a fost aceeași cu cea care a pus la pămînt industria, agricultura, învățămîntul, economia…Evident, cu elemente specifice lumii fotbalului, cu năravuri ”transferate” din perioada comunistă, însă, amplificate la maximum în condițiile ”libertății depline”. Mai întîi, după un început timid, văzînd că ”se poate”, cei rămași sau ajunși, unii întîmplător, la ”butoanele” Federației Române de Fotbal, ale cluburilor armatei, internelor, ale sindicatelor etc. au prăduit ceea ce au găsit, jucători, conturi, bază materială. Grade mari, șefi de sindicate, directori și directorași, noii îmbogățiți, interlopii etc. s-au repezit la prăduială ca muștele pe rahat. Circuitul banilor, care, în perioada comunistă, se afla, cu unele ”excepții”, acceptate și chiar protejate de sistem, sub control, a devenit unul de tarabă, de regulă cu cash, indiferent dacă era vorba de vînzări de fotbaliști, în țară sau străinătate, trîntiri de meciuri, interne sau internaționale, achiziții, înstrăinări, închirieri ale unor bucăți sau chiar baze sportive întregi, folosire a unor bunuri etc. Membrii ”cooperativei”, cei care ”s-au orientat”, au știut să cotizeze unde trebuie și practic nu le-a stat nimeni și nimic în cale.Bani veneau, pentru că o parte se întorceau la ”donatori” – care, oricum nu dădeau de la ei iar cei care sponsorizau din firme private mai ”săreau” impozitele – sau la ”cine trebuie”, pentru ”liniștea” și ”mulțumirea” tuturor.

Pe lîngă echipe au apărut tot felul de ”lipitori” care, de la politicieni la șefi și șefuleți, de pe la firmele de stat care mai sposorizau, funcționari din administrație, din instituții publice, pînă la grade mai mari sau mai mici, în funcție de poziționarea pe un teren al traficului de influență în special, fie erau invitați, cu diurne grase, în cantonamentele sau la meciurile din străinătate, fie primeau tot felul de ”atenții” – și nu doar de sărbători – și chiar indemnizații, pentru tot felul de funcții inventate, adică șpagă ”legalizată”.Persoanele ”importante” aveau acces și la ”beneficii” – a se citi bani negri – provenite din transferurile jucătorilor în străinătate, ”negociate”, cum se spune în fotbal, ”bara – bara”, adică o parte din sumă ”la vedere”, restul ”pe sub masă”. Ulterior au fost și niște așa-zise anchete însă niciodată nu s-a aflat ”scorul” adevărat în tranzacții, cum ar fi aceea, de referință, cu un club din Anglia – țara fair-play-ului – în care, pe lista ”bănuiților” apare și un general. Alți generali, cum ar fi cei care ”gravitau” în jurul unui club alb-roșu, care a vîndut o echipă întreagă de internaționali, l-au băgat, ulterior, cînd nu a mai avut ce să le ofere, în pușcărie pe șeful clubului, președinte adică, cel care, generos, îi ”omenise” la greu.

Primele ”lovite” au fost centrele de copii și juniori. Îmi amintesc o discuție pe acestă temă cu un conducător de club. La argumentele mele privind inevitabila îmbătrînire a jucătorilor din generațiile de dinainte de 89 și posibilitatea de a cîștiga sume frumoase din ”producția” de fotbaliști – fusesem la Twente, în Olanda, club fără performanțe deosebite dar care avea o politică de urmat, cîștigînd bani buni din vînzarea jucătorilor, crescuți în propria ”curte”, nu numai la echipe de top din Europa, ci și la cele din diviziile profesioniste inferioare – mi-a răspuns scurt, foarte serios: ”Este mai ieftin să cumperi un jucător decît să îl crești!” ”Circuitul” transferurilor a ținut cît a ținut, la unii mai merge și acum, dacă au noroc de vreun jucător de valoare cu care să dea un ”tun”, eventual de supraviețuire.

Apoi, inevitabil, resursele – ca și performanțele – s-au subțiat. Au intrat însă în joc cei care au fost, în cea mai mare parte, ”groparii” fotbalului românesc. Țoapele îmbogățite, primarii, mai mari sau mai mici, șefii ”sindicatelor libere”, interlopii, alte categorii în ”ascensiune” au atestat ideea că dă bine să ai, pentru notorietate, (și) o echipă de fotbal în proprietate, de preferat personală. Au ”demarat”, cum se spune în limba de lemn, privatizările, în stilul cunoscut, fondarea de asociații, societăți comerciale etc. care au pus ”laba” pe valori importante, jucători, stadioane, săli de sport, alte active, care, în cîțiva ani, au fost prăduite. O nouă categorie de profitori, aceea a ”negustorilor” de fotbaliști – atestați cu ”generozitate” sau chiar fără ”acte la mînă” – s-a așezat temeinic pe jaf. Acum, este drept, lăcomia lor – manifestată nu numai prin circuitul ”comisioanelor”, mă refer la banii negri, umflați la înțelegere cu cumpărătorul, care duși au fost, ci și la o primitivă evaziune fiscală, pe principiul ”N-am știut, să moară mama!”, plus spălarea de bani ș.a.m.d. – i-a dus, cînd ”politichia” a avut nevoie de exemple, în așa zisa luptă cu corupția, vremelnic și fără mari pagube, la închisoare. Închisoare care, vorba unuia dintre ei, ”…e făcută pentru oameni, nu pentru girafe”. Răul însă fusese făcut, ”cancerul” instalat în fotbalul românesc, ajunsese în faza de metastaze.

Rezultate tot mai slabe pe plan internațional – au mai fost cîteva, de conjunctură, la echipe la care au fost patroni care au investit banii lor, două-trei, atît timp cît și aceștia nu au început să gîfîie sau și-au jefuit propriile cluburi, pe care, cu avocați buni, le-au scos…datoare – unde calificările s-au pierdut în mod constant, de vreun trofeu nici nu poate fi vorba. Competiția internă a devenit una tot mai cenușie, dovadă dezinteresul publicului, falimentele unor cluburi de tradiție, dispariția de pe harta fotbalului românesc a unor orașe importante, intrările în insolvență, anchetele ”organelor” și instituțiilor ”abilitate” au prăbușit ”sistemul”, care, oricum, se dovedise putred. Din cauze diverse, de la condamnări pe bune sau…politice dar și datorită faptului că nu mai puteau să aspire bani, în beneficiul lor sau al propriilor firme, prin ”inginerii” diverse – din publicitate, de exemplu – a fricii de a mai pune la cale – deși, cei cu ”sînge în instalație”, ca să rămîn la limbajul ”specific”, continuă…- transferuri oneroase, a distrugerii ”programate” a bazelor sportive, vîndute, unde s-au închis ochii, pentru proiecte imobilare, fără să se pună nimic în loc, cum zicea legea, sau lăsate voluntar în paragină, pînă se ivește…”oportunitatea” etc. patronii s-au retras ”strategic”. Astfel, de la cluburi cu istorie recentă, dar care își făcuseră un palmares cît de cît, pînă la cele de tradiție, exemplul clasic fiind al celui mai popular club din România – țineți minte, ”Nu e pește ca stavridu? Nici echipă ca Rapidu!”, ”Galeria lui Rapid n-a fost membră de partid!” – făcut zob de patronul care vrea încă să creadă lumea că s-a îmbogățit din savarine”, s-au înregistrat, la toate nivelurile competiționale, ”regretabile” și, de cele mai multe ori, definitive ”dispariții”. ”Parastasele” s-au ținut lanț…

Și uite așa, baza, diviziile inferioare adică, s-a spulberat practic, viitorul, adică centrele de copii și juniori sînt sublime dar aproape că lipsesc cu desăvîrșire – ceea ce a reușit Hagi, cu banii lui, e bine de precizat, nu este decît excepția care confirmă…regula – competițiile nu mai stîrnesc niciun interes – vezi Stadionul Național mai mereu gol – iar prin apariția și…dispariția unor echipe, inclusiv de prima ligă, la Chiajna, Voluntari, Balotești, Afumați, Urziceni, Snagov, Tărlungeni…- nu vreau să jignesc pe nimeni, dar nu cred că vom recîștiga, gloria și onoarea pierdute, spectatorii, clienții de publicitate, Europa chiar, vorba lui nea Iancu, cu echipe semi-rurale – nu fac decît să pună bomboana pe colivă!

Se mai poate schimba ceva? Greu de crezut. În primul rînd, nu mai există baza de selecție. Cluburile se bazează pe jucători de ”doi lei” aduși de afară, ieftini, refuzați în campionatele puternice. Naționala, bazată pe cei cîțiva fotbaliști care joacă în campionate tari din Europa – dar nu la echipe de top – nu are, practic, de unde să încropească un unsprezece ca acela de la începutul anilo 90. Iar ”bomboana pe colivă” a fost – că așa e ”trendul”, să ne conducă, spre prăpastie, străinii sau minoritățile, cele de o anumită…origine – aducerea, la cîrma echipei reprezentative, a unui neamț care nu mai antrenase de ani buni, nici în propria țară, nici în altă parte, și asta nu numai din cauză că a fost prins și a recunoscut că trage pe nas. Totuși, lasă o urmă de neșters în folclorul fotbalului românesc, asta în afara seriei de jocuri fără gol, dat nu luat, a ratării unei calificări posibile altă dată fără probleme, încă de la jumătatea competiției. El este cel care, în deplinătatea ”facultăților”, căci nu trăsese nici pe nas nici la măsea, anunța presa că echipa noastră va ataca și cînd nu va avea mingea! Despre cum să dăm gol fără bășică, nimic. Altfel, s-a simțit bine, i-au plăcut ”supa cu chiftele”, adică ciorba de perișoare, carnea învelită în varză, cum ar veni, sarmalele, și ”micii”…Mic, mic…da plătit bine!

În fotbal, ca în viață…În viață însă, uneori, mai vine altul și îți ia locul…La noi – și nu numai la fotbal – s-au înlocuit ei cu…ei. Iar atunci cînd au apărut, pe ici pe colo, proprietari, care chiar au clădit cîteva echipe, conducători, antrenori care au încercat să schimbe ceva – și în primul rînd mentalitatea – au fost operativ și brutal ejectați de sistem. Așa că și în fotbal, ca și în politică, industrie, agricultură, sănătate, învățămînt, cultură etc. sincronizarea noastră cu valorile occidentale rămîne, pentru încă multe generații, imposibilă. În continuare, ”rege” va fi…BLATUL!

P.S. Am scris aceste rînduri (și) ”stimulat” de ÎNGROPAREA FOTBALULUI BRAȘOVEAN. Un subiect dureros nu numai pentru suporteri ci și pentru comunitate.


Jacques Attali, o carte care îți dă fiori…

Aprilie 13, 2017

Imagini pentru bancherii care conduc lumea

 

 

 
Într-o carte, O SCURTĂ ISTORIE A VIITORULUI, pe care Henry Kissinger a numit-o ”strălucită și provocatoare … greu de respins“,  Jacques Attali  – printre altele, fost consilier al lui Francois Mitterrand – anunță că
bancherii „Iluminați” sunt în curs de impunere a unei hidoase „Brave New
World“ asupra omenirii, una care n-are nicio conexiune cu frumuseţea,
bunătatea, adevărul sau realitatea.


Cartea „O scurtă istorie a viitorului“ descrie ordinea de zi a elitei
pentru secolul XXI.Titlul este revelator, deoarece Attali defineşte istoria
ca fiind „nimic mai mult decât gândirea celor mai puternici“. Așadar,
lucrarea este o poveste predictivă a secolului XXI, în funcţie de planurile
elitelor.

Attali are un CV deosebit. Timp de zece ani a lucrat în calitate de
consilier al fostului preşedinte francez François Mitterand. În 1980 el a
început programul european Eureka (un program major privind noile
tehnologii care a inventat, printre altele, MP3). În 1991 a participat în
calitate de cofondator la înființarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.

De asemenea, el se află la originea reformei învăţământului
superior, cunoscută sub numele de LMD, concepută pentru a permite
echivalarea tuturor studiilor superioare din Europa.

A publicat peste 50 de cărţi, vândute în peste şase milioane de exemplare în întreaga lume.
Acestea includ şi o biografie a bancherului german Siegmund Warburg, pe care îl admiră foarte mult.
A scris, de asemenea, o prezentare elogioasă la adresa lui Karl Marx,
argumentând că Marx a fost un adept al pieţei libere care a favorizat
capitalismul ca un pas decisiv spre idealul său comunist, şi a prezis
globalizarea aşa cum o ştim astăzi (de exemplu Noua Ordine Mondială).


În
„O scurtă istorie a viitorului“, Attali prezice că secolul XXI se va
desfăşura în trei faze distincte:


*1. Super-imperiul*


Mai întâi va fi o eră de privatizare în care societățile (corporațiile)
impun ordinea de zi. El scrie: „Banii îl vor scăpa în cele din urmă de tot
ceea ce-l amenință, inclusiv de statele-națiuni, care se vor distruge
progresiv. Piața va deveni singura lege recunoscută în lume. Un sistem de putere a cărui structură rămâne evazivă, dar al cărui scop este global“.


*2. Hiperconflictul*


Super-imperiul va face implozie şi va exista o perioadă de haos la nivel
mondial. Începând cu 2030, Attali prevede „războaie devastatoare, națiuni erodate, grupuri religioase, entități teroriste şi pirați ai piețelor
libere care se vor lupta unul împotriva celuilalt“.


*3. Hiperdemocrația*


Extenuată de războaie şi de revolte sociale, populația lumii va accepta cu brațele deschise „crearea unui guvern mondial democratic“. Acesta va fi un sistem colectivist, în care toată lumea lucrează pentru „binele comun“ (știm cu toții ce înseamnă acest „bine comun.
Vă prezentăm în continuare câteva teme abordate de Attali în această carte, pentru a vă oferi o idee despre viitorul pe care ni-l pregătesc „elitele”.


*Illuminati şi sexualitatea*


În viitor, oamenii nu se vor mai lega și nu își vor mai crea familii.
„Cuplul nu va mai fi principala bază a vieții și sexualității. Oamenii vor
prefera să aleagă, în deplină transparență, iubirea poligamă sau
poliandră.“ Forța motrice a acestei tendințe este utilizarea unor
tehnologii care eliberează tineretul de controlul parental. Primul a fost
radio-ul, care a permis tinerilor „Să danseze în afara sălilor de bal și,
prin urmare, să fie liberi de orice supraveghere parentală – liberalizând
sexualitatea, făcându-i deschiși la toate tipurile de muzică, de la jazz la
rock, și anunțând astfel intrarea tinerilor în lumea consumației, a
dorinței și a rebeliunii”.
O cultură dominată de mass-media va crea o populație egocentrică, care „va fi loială numai ei înșăși“. Cu iubăreţii care vor eșua în fața problemelor impuse de viață, „lumea nu va mai fi decat o juxtapunere de singurătăți și dragostea o juxtapunere de masturbări“. Scopul elitei este de a elimina dragostea din cadrul relațiilor sexuale, astfel încât aceasta să poată controla reproducerea.
Attali scrie că, în secolul XX, societatea „a încercat să elimine rolul
reproducător al sexualitații, făcând artificial maternitatea, prin
utilizarea tot mai intensă de metode din ce în ce mai sofisticate ca:
pilule, provocarea de dureri premature ale facerii, fertilizarea în vitro,
mame-surogat“. În viitor, societatea „va merge chiar atât de departe, încât să disocieze reproducerea și sexualitatea. Sexualitatea va fi împărăția plăcerii, reproducerea – o mașinărie“.
Generațiile viitoare „vor fabrica ființa umană ca pe un artefact făcut la
comandă, într-un uter artificial, ceea ce va permite creierului să se
dezvolte în continuare cu caracteristici alese în avans. Ființa umană va
deveni astfel un obiect comercial“.


*Supravegherea*


Attali a descris o imagine a unui sistem de supraveghere care i-ar face și
pe cei de la STASI (Ministerul pentru Securitatea Statului – fosta poliție
politică a fostului stat RDG) să tresară. Chiar și mașinile noastre de
spălat vor conspira împotriva noastră, în timp ce „ambalajele produselor
alimentare, tapițeriile vehiculelor și bunurile de uz casnic vor deveni
«comunicative»“. Vom trăi cu roboţi în care nu vom putea avea încredere.
„Roboții domestici vor deveni o prezență universală în viața de zi cu zi.
Ei vor fi permanent conectați la rețele de mare putere pe care le vor putea accesa oriunde s-ar deplasa. Aceștia vor funcționa ca ajutoare pentru treburile domestice, ca ajutoare pentru persoanele cu handicap sau în vârstă, ca lucrători și ca membri ai forțelor de securitate. În special, aceștia vor deveni «Watchers» (Supraveghetori).“
Toate datele noastre vor fi colectate de firmele de securitate privată și
publică. Ca principală formă de supraveghere vor fi folosite dispozitivele
portabile de divertisment. Germenele acestui lucru este astăzi iPhone-ul
care trimite date către NSA (Agentia Naționala de Securitate). Orice obiect transportabil va fi permanent urmărit. Toate datele pe care le conține, inclusiv imagini din viața de zi cu zi a fiecăruia, vor fi stocate și
vândute întreprinderilor specializate și poliției publice și private. Până
în 2050, aceste mașini vor evolua în ceea ce Attali numește „mașini de
autosupraveghere“, care vor permite tuturor să se automonitorizeze în
privința respectării de către ei înșiși a normelor impuse. Ne vom
monitoriza consumul de apă, energie și materii prime. Vom avea chiar și
„posibilitatea de a măsura, permanent sau periodic, parametrii (propriului) corp“. „Cip-urile electronice, purtate subcutanat, vor înregistra neîncetat bătăile inimii, tensiunea arterială și colesterolul. Microprocesoare conectate la diverse organe vor urmări funcționarea lor în raport cu normele. “Trăind în condiții nesigure și ducând o viață haotică, vom fi dependenți de societățile de asigurare pentru securitatea noastră.

Aceste companii vor impune cliențiilor cerințe tot mai mari și se vor asigura că ei „se conformează normelor, pentru a-și reduce la minim riscurile… Ei vor interveni treptat pentru a dicta norme planetare (Ce să mănânci?; Ce trebuie să cunoști?; Cum să șofezi?; Cum să te protejezi?; Cum să consumi?; Cum să produci?)“. Companiile de asigurare vor fi nemiloase,

Ele îi vor penaliza pe fumători, băutori, obezi, neangajați, neprotejați, agresivi, neatenți, neîndemanatici, prostănaci, risipitori. Ignoranța, expunerea la riscuri, oboseala și vulnerabilitatea vor fi considerate boli“.
Penitenciarele „vor fi înlocuite treptat cu supravegherea de la distanță a
unei persoane sub arest la domiciliu“.


*Imigrarea*


Fluxurile de imigrare se vor extinde și vor scufunda statele-națiune.
„Marea Britanie va deveni o țară-gazdă majoră, în special pentru cetățenii din țările Europei Centrale. În cele din urmă, aceștia vor spune la rândul lor bun venit muncitorilor ucraineni, ei înșiși înlocuiți de ruși și de vasta populație chineză.“ Țările durabile (rămase) vor învăța că „un aflux de populație este condiția ca ele să supraviețuiască“.
Într-un pasaj sinistru, Attali vorbește despre hoardele lumii a treia
înghițind Vestul: „Mai numeroase ca niciodată, masele se vor arunca asupra porților Vestului. Ele deja numără sute de mii în fiecare lună; această cifră va crește la milioane, apoi zeci de milioane“.
Statele Unite vor fi cea mai populară destinație și, „în douăzeci de ani,
populațiile hispanică și afro-americană vor constitui aproape o majoritate
în Statele Unite“.

Nomadismul va deveni, de asemenea, norma în Occident:
„şi tot mai mulți oameni vor lăsa o țară pentru alta; în curând vor fi mai
mult de zece milioane dintre ei care vor schimba țările în fiecare an“.
Principalul nostru stimulent vor fi banii, dar mulți vor pleca, deoarece
aceștia sunt dezgustați de propria patrie. „Ei nu mai doresc să depindă de o țară ale cărei sistem de impozitare, legislație şi chiar cultură le
resping şi, de asemenea, vor să dispară complet, pentru a trăi o altă
viață. Lumea va fi astfel din ce în ce mai plină cu oameni care au devenit
anonimi din proprie inițiativă; va fi ca un carnaval în care fiecare –
libertatea de final! – își va fi ales o nouă identitate pentru el.“


*Viitorul SUA*


Dolarul va rămâne moneda dominantă cel puțin până în 2025, când
susținătorii străini vor începe să-l abandoneze și „piramida creditului,
bazată pe valoarea locuințelor americane, se va prăbuși“.
SUA vor începe apoi să se dezintegreze, violența și haosul fiind urmarea
crizei economice. Attali statuează: „Nu va exista pentru Africa de mâine o zi care să semene cu Vestul de azi, dar întregul Occident de mâine ar putea evoca Africa de astăzi. “SUA vor trebui să-și remodeleze guvernul, pentru a recâștiga controlul. „Statele Unite ar putea deveni atunci un fel de social-democrație scandinavă sau o dictatură – și chiar, probabil, una după alta.

Nu ar fi pentru prima dată când o astfel de surpriză s-ar produce:
primul lider care a aplicat principiile necesare pentru a ieși din criză
(ultima depresiune economică) a fost Mussolini, al doilea a fost Hitler și
însuși Roosevelt a fost al treilea.
“Pe masură ce haosul și violența vor înghiți lumea, creștinismul și
islamismul se vor consolida. Zona strâns legată de Biblie din sudul
Statelor Unite ale Americii se va mobiliza și ar putea domina politica SUA.
Statele Unite ar putea ajunge în jurul anului 2040 să cadă pradă unei
ispite teocratice, explicite sau implicite, sub forma izolaționismului
teocratic în care democrația nu ar mai fi decât o umbră.
“Această mișcare creștină ar putea fi folosită într-un război împotriva
unui islam mobilizat, care probabil ar slăbi și discredita ambele religii.
O alianță creștină internațională „ar putea forma alianțe ici și colo cu
pirați seculari și traficanți de arme, femei și droguri“.

Această alianţă va „sta faţă în faţă împotriva Islamului – şi lupta va fi neobosită. Ea îi va apăra pe creştini în ţările în care aceştia sunt o minoritate, ca în Liban, Siria și Irak“. Înainte de sfârşitul secolului XXI, SUA vor fi dezintegrate şi se vor afla sub autoritatea unui guvern mondial colectiv.


*Viitorul război*


In jurul anului 2030, Attali vede începerea „hiperconflictului“, o perioadă
de violenţă extraordinară şi de revolte, total diferită de
„hiperdemocraţie”; un guvern comunitar unic va apărea în jurul lui 2060.
Hiperconflictul va consta din „războaie devastatoare, naţiuni sărăcite,
grupuri religioase, entităţi teroriste şi piraţi ai pieţei libere luptând
unul împotriva celuilalt“. Războaiele viitoare se vor purta cu arme
„chimice, biologice, bacteriologice, electronice şi nanotehnologice“.
„Armele chimice vor fi capabile să caute şi să ucidă liderii fără a fi
detectate; pandemii ar trebui să fie gata de declanşare la dorinţă; arme
genetice complexe vor fi îndreptate în viitor în special împotriva anumitor
grupuri etnice. Nanoroboţi la fel de mici ca un fir de praf, cunoscuţi sub
numele de jeleuri gri, ar putea efectua pe furiş misiuni de supraveghere şi ataca celulele corpului inamicului.“ Chiar şi vacile vor fi utilizate de
către pionierii armatei, „animale clonate ar putea îndeplini anumite
misiuni – animale bombe-vii, monştri ieşiţi din coşmar“.

Aceste arme vor fi disponibile pe scara largă. „Cele mai multe dintre aceste arme vor fi accesibile naţiunilor mici, non-statelor, corsarilor, piraţilor, mercenarilor, maquisarzilor (gherilelor) mafiei, teroriştilor şi oricărui tip de traficant… Într-un viitor nu atât de îndepărtat, va fi posibilă
fabricarea unei e-bombe cu doar 400 dolari, constând dintr-un condensator, o rolă de sârmă de cupru şi un exploziv.“


Razboaiele vor izbucni în toată lumea: unele vor fi purtate pentru a obține puterea asupra resurselor, cum ar fi războaiele pentru apă, alte războaie vor fi pentru a dobândi influenţă sau între grupurile etnice pentru obţinerea autonomiei. Acestea vor conduce la o secesiune a ţărilor şi la apariţia unor noi naţiuni la nivel mondial. Naţiunile potrivite pentru un astfel de conflict includ Nigeria , Turcia , Iran şi Filipine. Chiar şi oraşele îşi vor proclama secesiunea; minorităţile etnice sau lingvistice
îşi vor cere independenţa.
Împărţirea teritoriilor va merge prost. Attali crede că multe conflicte vor
fi sălbatice. „Genocidurile vor fi comise în acele timpuri cu cele mai
crude arme. Cel puţin trei masacre de acest gen – împotriva armenilor,
evreilor şi tutsilor (un grup etnic din Africa Centrală care trăieşte azi
în Rwanda, Burundi şi nord-estul Republicii Democratice Congo – fostul Zair–, care practică creştinismul combinat cu credinţele tradiţionale) – au
fost comise în secolul XX. Iar cei care nu cred ar trebui doar să-şi
amintească că, în 1938, nimeni nu se gândea că Shoah-ul (Holocaustul) ar fi posibil. “Naţiunile occidentale ar putea fi implicate în războaie mari,
Coreea de Nord fiind considerată a fi un catalizator potrivit. Acum
îndreptate către Japonia, rachetele Coreei de Nord vor ţinti într-o zi
Statele Unite şi China . Rachetele Pakistanului căzute în mâinile
fundamentaliştilor vor pune în pericol prima dată India , apoi Europa. Cele ale Hezbollah-ului, cu alte cuvinte ale Iranului – care acum ţintesc
Israelul, într-o zi vor fi îndreptate (de la Beirut sau de la Teheran )
către Cairo, Riyadh, Alger, Tunis, Casablanca, Istanbul, apoi către Roma, Madrid, Londra şi Paris.“


*Legalizarea drogurilor*


Attali prezice o lume viitoare în care masele se îneacă singure în
distracții, ca să scape de viața nesigură și lipsită de sens. Vor pretinde
(deja pretind) dreptul de a avea stabilitate. Le va fi dor de zilele când
frontierele erau închise și ocuparea forței de muncă pe durata vieții era
garantată, obiectele erau folosite pe termen lung, căsătoriile erau
pecetluite și rămâneau pecetluite, legile erau incasabile. “Distracția va
fi principala noastră scăpare. „Unii se vor izola singuri în autism,
datorită utilizării asidue a obiectelor portabile (iPhone- uri, MP3, MP4
etc.). Ei vor fi narcisiști, obsedați de automonitorizare, ca și japonezii
otaku – acei fanatici ai spațiului virtual, ai ascultării muzicii în căști
și ai automonitorizării trupului.“
În complicitate cu divertismentul, drogurile vor fi legalizate pentru a ne
amorți în fața nebuniei crescânde din jurul nostru. „Alcool, canabis, opiu,
morfină, heroină, cocaină, produse sintetice (amfetamine, methamfetamine, Ecstasy). Droguri chimice, biologice sau electronice, distribuite de «autotămăduitori» vor deveni produse de consum într-o lume fără restricții legale, ale cărei principale victime vor fi infranomazii.“ (infranomazii – săracii lumii).


Feminismul necesar socialismului


Jacques Attali este un pionier al microfinanțării, fondator al PlaNet
Finance, a treia organizație de acest gen, ca mărime. Microfinanțarea
constă în acordarea de împrumuturi pentru oamenii săraci și grupurile
comunitare din întreaga lume, pentru a începe o afacere. Când a fost
întrebat, într-un interviu acordat lui Charlie Rose, de ce 80% din
microcredite sunt date femeilor, Attali a descris fenomenul ca pe „ceva
ciudat“, dar în carte expune motivul real. Femeile vor avea încredere în
colectivismul de stat. Până în 2060, Attali vede hiperdemocrația (un unic
guvern colectivist) devenită o realitate, iar pe pionierii acestui sistem
îi numește „transumani“. „Transumanii” vor găsi plăcere în slujirea altora
în comunitățile lor. Ei vor „inaugura o economie a altruismului, a
disponibilității de bunăvoie, a dăruirii reciproce, a serviciului public, a
interesului general“. „Femeile vor deveni «transumani» mai ușor decât
barbații, găsind plăcere în a da, plăcere care este specifică instinctului
matern.“ „Creșterea progresivă a ponderii femeilor în fiecare dimensiune a economiei și societății în special, prin intermediul microfinanțării, va
spori enorm numarul transumaniștilor.“


*Cipul pentru creier*


Omul viitorului – va merge pe străzi îngrozit de propriile sale gânduri. El
va avea implantat un brainchip (cip pentru creier). „Protezele bionice
conectate direct la creier ne vor ajuta să construim punți între sferele de
cunoaștere, să producem imagini mentale, să călătorim, să învățăm, să visăm şi să comunicăm cu alte minți. “Această tehnologie„deja permite unui tetraplegic să scrie cincisprezece cuvinte pe minut printr-o simplă
transmisie a gândurilor, și să le trimită prin e-mail. Telepatia este
astfel (deja) realitate. “Vom culege cu toții „beneficiile“ acestei
tehnologii. „Mâine, aceste procese vor permite să avem forme de comunicare directă prin intermediul minții, să ne îmbunătățim procesul de învățare și de creație în rețele de comunicare asistate electronic.” Consecința acestei evoluții va fi supravegherea sufocantă. Astăzi, statul are acces la profilul nostru de pe Facebook, mâine ne va cunoaște fiecare gând al nostru.
Într-o zi, consideră Attali, conștiința va fi stocată digital și va fi
posibil să trăiască în gazde multiple. „Datorită progreselor uluitoare,
putem aștepta de la nanoștiințe – şi toată lumea va spera chiar – să facă
posibil transferul conștiinței de sine într-un alt organism, pentru ca
fiecare să aibă propria sa dublură, copii ale persoanelor iubite, bărbați
și femei visate, hibrizi construiți cu trăsături specific preselectate
pentru a atinge obiective precise. Unii vor căuta chiar să preia supremația asupra speciei umane, printr-o formă de viață dotată cu o inteligență diferită şi superioară. “Unii vor trăi mii de ani și vor intra într-o zonă de crepuscul între viață și moarte. Apoi omul, în cele din urmă fabricat ca un artefact, nu va mai cunoaște moartea. La fel ca toate obiectele industriale, el nu va mai putea să moară, deoarece nu s-a născut niciodată.


*Nebunia Agendei*


Cartea este plină de alte descrieri similare ale omului viitorului, ca
fiind un obiect industrial, ecou al visului comunist despre „omul
sovietic“. Copiii vor fi cultivați în laboratoare ca un „obiect comercial“,
spune Attali. El prevede că înainte de sfârșitul secolului XXI, Luna va fi
colonizată și este interesant de notat descrierea făcută procesului
psihologic cu care se confruntă omul.


*Scopul final al NOW*


Aproape de sfârșitul cărții, Attali ne spune scopul final al Noii Ordini
Mondiale: distrugerea omenirii. El afirmă că hiperdemocrația va fi un
Guvern mondial unic, stabilit de către ONU, care va impune forțat fiecărui cetățean obligații față de mediu și față de alte persoane. Hiperdemocrația va dezvolta un bine comun definit de o inteligență colectivă, care„este o inteligență specifică în sine, care gândește diferit de fiecare membru al grupului“, în același mod în care „un computer gândeşte diferit de fiecare procesor“. Apoi, ne vom şterge progresiv pe noi în sine, datorită progreselor tehnologice. „În cele din urmă, în stadiul final al evoluţiei, vom putea asista la (s-ar putea să fim deja martori) o hiperinteligenţă a traiului, în care omenirea va fi doar o componentă infinitezimală (adică va tinde spre zero)“. Omenirea va muri apoi.

Istoria singulară a lui Homo sapiens sapiens ar atinge punctual final desăvârşirea.“


*Lumea noastră sau a lor*


Attali consideră că întreaga opoziţie la viitoarea ordine a lumii va fi
inutilă, deoarece nu va propune un alt sistem. „Majoritatea acestor noi
contestatari nu va propune un sistem înlocuitor… Aşteptaţi-vă la o mână
(de oameni) care va propune o întoarcere la teocraţie.“
Încheiem prin a spune că a critica şi a expune noua ordine mondială nu este de ajuns. Trebuie să ne străduim să ne creăm propria noastră lume, înainte ca un cult nebun să ne distrugă pentru totdeauna.

ÎN AȘTEPTAREA FIILOR RĂTĂCITORI

Aprilie 7, 2017

Imagini pentru romani munca franta

Eduard HUIDAN

Diaspora a devenit și ea un actor de primă mînă în cadrul războiului româno – român. Mulți îi așteaptă pe fiii rătăcitori – ca ”înaintașii” pe americani – să vină și, cu ”expertiza” lor, să aducă ”democrația autentică” și să modernizeze scumpa noastră țărișoară. Adică, să o scoată din rahat!Să se dovedească ei patrioți și să pună umărul la treabă, să reformeze clasa politică, să relanseze economia, să dezvolte infrastructura, să promoveze cultura, artele în general, să construiască un învățămînt performant, să facă praf birocrația, să îi termine pe corupți, să impună o altfel de justiție, să construiască tribunale, pușcării, spitale chiar, să aducă, printr-un management corespunzător experienței acumulate în anii trăiți departe de ”vatră”, milioane de turiști și mii de investitori, să… dar cîte nu au de făcut românașii noștri odată întorși acasă. Doar că, așa cum zice bancul acela, ei nu vin. Cincizeci la sută problema ar fi rezolvată – deși cred că procentajul e mai mic – însă trebuie să fie de acord și ei! Și nu prea dau semne de dor de țară. Nici ”împliniții”, nici frustrații.

Cei care au realizat ceva, adică ”împliniții”, unii dintre ei integrați perfect în ceea ce nu mai prea numesc a doua patrie, este drept, nu foarte mulți, au standarde ridicate, nu numai în ceea ce privește calitatea vieții, ci legate de proiectele, profesiile lor, de educația copiilor, de securitate, de funcționarea instituțiilor sau de garantarea libertăților. ”Să venim în țară să ce?”, îmi spunea un compatriot de-al nostru, întîlnit la Londra, la Camera de Comerț, proprietar al unei afaceri comerciale, ”îndestulătoare” pentru el și familia lui. A tras puternic și a reușit,  Brexitul nu-l afectează, are cetățenie, așa că, în România vine doar din cînd în cînd, să-și mai vadă puținele rude și și mai puținii prieteni. Mi-am amintit de el pentru că mi-a dezvăluit un ”secret”, care l-a ajutat enorm: ”Domnule, cînd am ajuns aici, am avut privilegiul, norocul, nu că m-ar fi ajutat cu ceva concret, să-l întîlnesc pe un om deosebit, stabilit în Anglia imediat după război, a apucat să fugă, altfel murea la Sighet sau cine știe în ce închisoare, cum au murit colegii lui de partid… El mi-a dat un sfat care s-a dovedit crucial pentru viitorul meu și al familiei mele…” Ce i-a spus domnul R.? ”Să te ferești de români!” Așa a făcut și a reușit…Nu își urăște țara – am întîlnit și asemenea personaje – nu vorbește urît despre români, însă este distanțat Nu votează, nu demonstrează, considerînd că manipularea diasporei – de către o parte sau alta – este o realitate. ”De aici este imposibil să simți, să știi ce se întîmplă cu adevărat în țară. Prea mulți dau sfaturi de la mii de kilometri, demonstrează – ultima dată, pentru două sau trei ore de strigat și bătut din picioare, domnul Nicușor M. a plătit douăzeci de lire – acordă interviuri, dacă apucă la un microfon, sînt gata să acuze pe oricine și orice, dau soluții…Mi se pare imoral…”

New York, Fifth Avenue, în apropiere de Rockefeller Center. Ora, în jur de 19. Strada, aglomerată, colorată – ce diferență față de negrul și griul, de culorile terne care predomină la noi, în ton cu fețele mohorîte – oferă un spectacol unic. Eram cu un prieten, după o zi de alergătură, cînd am făcut o remarcă: ”Uită-te la fețele corporatiștilor. Sînt storși!Ăla vorbește singur.” ”Da, da, vorbesc singur.”, a replicat ”ăla”, într-o română fără accent. ”Scuze, prostia noastră, aveam impresia, ca orice român, că nu ne înțelege nimeni.” ”Nu prea sînt mari șanse dar se întîmplă. Da, vorbim singuri, mai ales după cîte o zi plină.” Mergea spre casă .S-a arătat dornic să schimbăm o vorbă. Am intrat la un Starbucks.”Programul s-a încheiat la șase, însă e bine să mai stai, să-ți faci de lucru, chiar dacă nu ai, să mai socializezi, să fii văzut că îți pasă. Și dimineața e bine să vii mai devreme, să miroși bine, să abordezi o mină optimistă, indiferent de dispoziția interioară…Chiar dacă te afli într-o poziție bună în firmă, într-o dimineață te poți trezi cu plicul pe birou și nu ai altceva de făcut decît să-ți pui lucrurile într-o cutie de carton, e pregătită, și să pleci. Nu primești nicio explicație. Ăsta este capitalismul…” Se stabilise la New York, imediat după 89, ”cu primul val”. Acum lucra, într-o poziție bună, la o bancă importantă. Se căsătorise tot cu o româncă. Aveau doi copii de care se ocupa mama lui, singura dintre părinți rămasă în viață, pe care o aduseseră în State. Nu știa mare lucru despre ce se întîmpla în țară dar nici nu s-a arătat interesat. L-am întrebat dacă ar fi tentat să se întoarcă. ”Prietene, cei care au reușit nu mai se întorc! Eu, cel puțin, nu cunosc pe nimeni să vrea așa ceva. Cîte o vizită, dacă mai ai rude, sau să vadă copiii de unde se trag, să mai aprinzi o lumînare. Vacanțele sînt scurte și există atîtea lucruri de văzut în lumea asta. Cred că doar ”looserii” – dar nici aceștia prea mulți, că le e jenă să recunoască faptul că au dat chix – și frustrații, ăștia fiind ăia care aici sînt nimic și vin în țară să vă dea sfaturi cum e cu democrația, cu liberalismul, cu libertățile. Unii sînt recrutați, agenți de influențare, parcă așa li se zice. Niște zerouri barate!”

Cu românii avea relații puține. ”Am fost o dată la Consulat, de 1 Decembrie, și am respirat atîta venin, încît am renunțat.”A încercat și cu biserica:”Mi-am botezat copiii, sîntem ortodocși și așa rămînem. Cînd m-am interesat, mi s-a spus, de către românași că popa ăla e securist, că ălălalt e comunist, că altul e escroc, sînt vreo patru biserici ortodoxe romînești în zonă . Am realizat că se urau între ei și pe teme de frecventare a unei biserici sau a alteia. L-am ales pe comunist și am constatat că avea în jur de optzeci de ani iar fratele îi murise în închisoare, ca dușman al poporului.” De prieteni nu duce lipsă. Și sarmalele le face acasă. Rrromâni și…români. Mi-a dat ca exemple de socializare, de solidaritate, comunitățile polonezilor, maghiarilor, bulgarilor chiar, ca să nu mai vorbim  de italieni, irlandezi, chinezi etc. ”La noi e imposibil!” I-am povestit și eu un episod din războiul româno – român trăit la Cleveland. Tot legat de biserică. Mi s-a atras atenția să nu mă duc la unul dintre cele două lăcașuri existente acolo pe motiv că e frecventat de legionari. Cîți vor mai fi fost în viață nu m-a lămurit nimeni. Am fost să le văd pe amîndouă. Nu mi-a părut rău căci la una dintre ele am găsit un muzeu cu obiecte care fuseseră aduse, cu mulți ani în urmă, la Expoziția Universală. Între ele, o iie cusută de Regina Maria, un tablou de Grigorescu, iar la cealaltă un bătrîn de prin Țara Bîrsei, care vorbea ca bunica mea, limba de altădată…Cuvinte, expresii pe care le uitasem. O fi fost legionar?

Am pus întrebarea legată de repatriere unor oameni, atenție, realizați, din medii diferite, universitar, de afaceri, cultural, sportiv. Răspunsurile au fost mereu aceleași. Dorul? Durerea de a fi departe, cum frumos îl definea Saramago, există, înfipt adînc în sufletele multora. Se rezolvă însă cu cîteva ore de zbor, cîteva zile cu ce a mai rămas din familie, cu puținii prieteni, cu niște vizite în locuri unde dăinuiesc amintiri frumoase, luminoase, îndeosebi din copilărie și tinerețe. Am cunoscut o familie, universitari, ea făcînd parte dintr-o echipă care și-a propus să atace Nobelul – mă rog, nu cu cărți la kilogram, ca ”prolificul” Cărtărăscu – cu o temă de mare impact pentru o anumită boală devastatoare, care ”face un salt”, în fiecare an, undeva, în Moldova, pentru a se reculege și a aprinde o lumînare la mormintele părinților.Nu stau mai mult de două – trei zile și nu calcă prin București. Unde au învățat și muncit cîțiva ani. Un bun prieten, antrenor de judo, care a adus României, prin sportivii săi, medalii europene, balcanice etc. și prima medalie olimpică la acest sport, persecutat înainte de 89, cînd avea interdicție să-și însoțească elevii în alte țări decît cele socialiste, trăiește, de peste 25 de ani, undeva, în zona Napoli. Nu i-a fost ușor. Țin minte, cînd am fost la el prima oară, locuia într-o casă părăsită, undeva, izolat, pe malul mării. O aranjase cu gust și făcea deja niște paste absolut formidabile. Putea, în țară, să fie antrenor al lotului național sau șef pe la Federație. A preferat să o ia de la capăt și a reușit. Are o familie frumoasă, prieteni, sala lui, este apreciat, lucrează cu toate categoriile, de la copii, amatori de mișcare, pînă la sportivi de performanță sau..carabinieri…Nici gînd de întoarcere. Preferă să rămînă în acele superbe locuri de la poalele Vezuviului. Unde e respectat.

La Offenbach pe Main, aproape de Frankfurt, trăiesc destul de mulți români  . Există și un restaurant care arborează tricolorul și se numește chiar, firma este scrisă în română, ” Ca la mama acasă”! Ciorbă de burtă, mititei, sarmale, piftie, papanași…tot ce vrei. Patronul – cunoscut de cei din zona Brașovului, căci, în urmă cu cîteva decenii, conducea un local unde se mînca excepțional, la Dîmbul Morii – nu știu dacă mai trăiește, fiul fostului director, dinainte de război, al Fabricii de bere de la Azuga, ”omorîtă” și ea în ”vremurile noi”, a avut o viață demnă de un roman. După ani buni de la emigrare a venit în țară și și-a găsit iubita din tinerețe, cu care îi fusese interzis să se însoare, o româncă din Ploiești, cu care s-a căsătorit la o vîrstă cînd puteau fi bunici! O dragoste mare. Au scris ziarele. Evident, cele din Germania. O revenire în România, exclusă. Cam la fel mi-au răspuns și clienții români, obișnuiți să mănînce ”ca la mama acasă”. Nu-i vorbă că și nemții dădeau năvală, erau seri în care trebuia să rezervi masă…Rămînînd în Germania, pot să-l trec pe ”listă” și pe fostul meu coleg de la ”Andrei Șaguna”, angajat la Deutsche Welle, care și-a păstrat, o vreme, un apartament în țară, ”pentru la pensie”. Cînd s-a pensionat îl vînduse demult. Și-a cumpărat o casă în Spania. Cînd vine în țară trage la o pensiune din centrul Brașovului…

Nici cei aflați la studii nu au de gînd să revină. Își proiectează carierele departe de țară. Sînt categorici cînd vorbesc despre ceea ce va fi viața lor. ”Poate doar loazele bogătanilor, care și așa nu prea dau pe la școală, să aleagă să trăiască în România, deși ăștia au proprietăți afară și bani prin paradisurile fiscale…” Oricum, repatrierea lor nu ar aduce nimic…Interesant, mulți vor să lucreze în cercetare. ”În România se plătește necercetarea!”, îmi spunea unul dintre ei, student la Grenoble, unde ne întîlnisem la un local numit ”Cavalerii mesei rotunde”. Acolo, în fiecare joi, veneau români, cercetători în celebrul Poligon Științific din zonă, unii tineri, alții în vîrstă – angajați chiar și după 50 de ani datorită performanțelor obținute la ”defunctele” institute din țară – ”să mai schimbe o vorbă”. Discutau mai puțin politică și mai mult de-ale lor, fizică, matematică, istorie, geografie, aeronautică, chimie etc. Evaluau, comentau oferta culturală, îi preocupau și sporturile, mai ales de iarnă, zona fiind una cu o infrastructură turistică la standarde ridicate, care au permis organizarea unei Olimpiade. Concluzia unui distins domn, doctor în biochimie, a fost că România în loc să ia bani pe rezultatele cercetărilor lor, plătește bani grei, dacă are nevoie de ceva dar și înglobat în produsele pe care le importă. Mai avea rost să-i întreb dacă intenționează să vină în țară? Să lucreze unde?

Și totuși, există categorii de români care se întorc în țară. Sclavii. Cei care emigrează pentru a face un ban cu care să-și cumpere un apartament, o mașină, să-și construiască o casă, pe care să-l țină în bancă sau sub saltea, pentru orice eventualitate. Puțini, foarte puțini se gîndesc să întemeieze o afacere, mai mică sau mai mare, cum au văzut pe unde au tras din greu. Se mulțumesc, odată reveniți la vatră, să aibă o activitate de subzistență, să se angajeze, dacă găsesc unde, trăind la fel ca înainte de a emigra. Cei care muncesc, în general în Spania, Italia, Germania, Marea Britanie, în construcții, agricultură, ”căpșunari”, în activități considerate ”degradante”, pe care localnicii le ocolesc, la îngrijirea bătrînilor și bolnavilor etc. nu progresează, ”nu se deșteaptă și nu se spală de mocirla sistemului care i-a amprentat”, în niciun fel, după cum am observat din multe contacte, lucru confirmat și de un interesant studiu sociologic, pentru că trăiesc între ei, conform acelorași repere, mutînd practic năravurile și metehnele de acasă în Occident. Rememorez un exemplu pe care l-am mai dat în această carte: tînărul care, deși muncea de cîțiva ani la Milano, locuind la cîțiva kilometri, nu văzuse Domul. De Palazzo Brera, de Castello Sforzesco, de Cina cea de taină din Cenacolo Vinciano, de Scala…nici vorbă. Fusese la două meciuri de fotbal. În rest, muncă de dimineața pînă seara, o bere și o pizza…Aceștia nu sînt soluția, agitată de domnișorii și domnișoarele de pe la ONG -uri, ”Diaspora schimbă țara!”, pentru că, nici politic – în străinătate sînt manipulați de agenții de influență, plătiți de noi sau de statele interesate în imprimarea direcției spre haos, profitabil pentru afaceri, de la comerț pînă la jefuirea resurselor – nici economic, fiind ”simbriași”, nici cultural, nici moral nu aduc nimic cu ei. Doar ”vuittoanele” românești, umflate ca niște burdufuri cu te miri ce…

Sînt locuri, cum ar fi o piață din apropiere de Stazione Termini de la Roma, unde românii se mai adună, să discute, să găsească ceva de muncă la negru, să mai prindă un pont, să se certe pe temele politicii și corupției din țară, să ”vorbească discuții”, cum îmi spunea unul dintre ei. Vin oameni care muncesc din greu, în construcții, de obicei la negru,cu mîinile cît niște lopeți, ospătari, menajere, asistente medicale, gunoieri, disperați, în căutarea unui loc de muncă etc. dar și ”specialiști” în alba-neagra, cerșetori, ciorditori, pești, prostituate, bineînțeles nu de lux, ci dintre cele de categoria ”de pe centură” sau din aceea a celor care se machiază în mașinile ”protectorilor”, parcul din vecinătatea Colloseumului este un asemenea loc, înainte de a trece la treabă. Este o lume aparent ”colorată” dar dacă încerci să o descifrezi te cutremuri…Ei sînt și masa de manevră la ”protestele” organizate în marile orașe europene. Pentru cîțiva euro, de ce nu? Un ospătar – care lucra la un local de pe Via del Corso, el m-a și adus la acel loc de întîlnire al românilor – mi-a arătat un individ extrem de volubil, care părea că știe pe toată lumea: ” El e cu protestele. Aduce steaguri, pancarte, că doar nu avem niciunul așa ceva pe acasă, ne spune ce să strigăm. Dă banul. Unu zicea că ar lucra chiar la consulat da eu nu cred…” Și dacă ar lucra nu ar fi de mirare. În fond, cei care au bătut recordul mondial la votat viteză, la Paris, sînt tot acolo. Se mai schimbă ambasadorii, consulii, se mai angajează piloși, oamenii sistemului rămîn și își fac treaba. Cum li se ordonă!Nici ei nu prea se înghesuie să revină în țară. Poate doar la pensie…

O categorie importantă de fii risipitori care se întorc o constituie frustrații, cei care nu reușesc mare lucru, nu neapărat pentru că nu au noroc, ci din cauza propriilor limite, a unor pretenții pe care nu le susțin prin studiu sau muncă, a tarelor morale tîrîte după ei. Veșnic nemulțumiți, însă tupeiști, zgomotoși, ei reprezintă o resusă umană importantă pentru cei care recrutează, cum îi definea cineva, ”lucrători cu gura”. De regulă, tineri. Ăștia sînt cei norocoși – cei care au ghinion își repatriază frustrările și umorile mascîndu-le cu ”aroganța” de a fi trăit ”afară – pe care îi regăsim în ONG -uri, pe la multinaționale, în poziții inferioare, pentru că, la o adică, pot fi ușor puși pe tușă. Cu CV -uri inventate – în ceea ce privește performanțele cu care au rupt gura Occidentului – ei se prezintă peste tot ca un fel de salvatori ai națiunii, apostoli ai democrației, apărători ai drepturilor omului, luptători pentru sau contra orice li se indică. Li se alocă resurse iar unii dintre ei sînt lansați spre politică. Aduc în atenție doar cazurile a două domnișoare – extrem de vocale – care, după ce au făcut ceva tărăboi pe la televiziuni și prin stradă, au fost a”aruncate” direct pe băncile Parlamentului. Dacă le întreabă cineva ceva concret se scuză că nu știu încă bine cum stau lucrurile în România, că ele trebuie – ca și alți ”salvatori” ai democrației – să învețe și că, pînă ajung la putere, sînt în Parlament ca ”să se joace”! Sînt gata să conteste orice, să strige ”Jos!”, oriunde li se oferă prilejul, să etaleze diverse bannere, alte elemente de butaforie, pe modelul ” Occupie Wall Street”, sub semnul unui infantilism care transformă politica într-un fel de carnaval. Desigur, și în părțile celelalte, de la stînga la dreapta, sînt destui alți ”ocupanți”, senatori, deputați, miniștri etc. care pot să îi concureze, dar asta este o altă față a ”politichiei” noastre dîmbovițene. Aici, mă refer însă doar la cei care se întorc din străinătate, chipurile, deși majoritatea nici nu au lipsit prea mult căci instruirile se fac ”operativ”, să salveze țara de la tot felul de ”dezastre”.Evident, destabilizînd-o! Astfel, se poate afirma, fără a greși, că această categorie de hai să el zicem ”fii rătăcitori” sînt departe de a aduce un plus de pe unde au fost plecați. Ba, dimpotrivă, mai mult încurcă…

Cam aceasta este imaginea reîntoarcerii românilor la Patria Mamă. Cei care ar putea să schimbe ceva nu mai vin, alții se întorc, însă sînt la fel cum au plecat, iar ceilalți, înveninați de eșec, devin niște simpli mercenari, unelte ale unui proces de destabilizare, de disoluție a autorității, bine coordonat.Concluzionînd, cei care sînt ”BUNI PENTRU EXPORT” și confirmă, nu mai sînt…returnați!

Simt nevoia, pentru a evita alte ”comentarii”, să precizez încă odată că românii care au reușit să își facă o viață mai bună, un proiect pentru viitorul lor și al copiii lor, și care nu intenționează să mai revină în țară, nu își neagă originile, își iubesc locurile natale și sînt, majoritatea, măcinați, din timp în timp, de dor, de durerea de a fi departe. Este de menționat, și de meditat asupra lui, cazul unei românce în vîrstă de 69 de ani, stabilită la Empoli, care, suferindă fiind și simțindu-și aproape sfîrșitul și-a exprimat dorința de a muri acasă, la Onești. Italienii, concitadini ai acestei femei, împreună cu o societate de caritate, au rezolvat, de pe o zi pe alta, transportul femeii, cu o salvare – cu avionul, în starea în care se afla, procedurile ar fi durat prea mult – însoțită de o asistentă. Apropo, în paranteză, să știți că la noi de multe ori salvările circulă doar cu șofer asistentele fiind în număr insuficient…Revenind la cazul amintit nu mai menționez decît că salvarea, de la Misericordia Empoli, a plecat în 1 februarie 2017, la ora 3.30, a ajuns la Onești în 2 februarie la 4.30 iar după o scurtă odihnă șoferul și asistenta au pornit spre Italia. La ora 22 au primit vestea că femeia murise…O dorință, ultima, împlinită dar și un gest de solidaritate tulburător și emoționant…

 

PARADA NEBUNILOR…

Aprilie 1, 2017

Așa a titrat Felicia Popa discuția noastră difuzată pe 1 aprilie. Care nu a fost o…glumă…

ȘI LA EI A FOST FOAME…

Martie 31, 2017

Onoarea pierdută de (Tu)Dorel

Martie 31, 2017

NOUA BURGHEZIE

Martie 19, 2017

Imagini pentru petreceri politicieni

Ciocoismul și parvenitismul sînt boli specifice rrromânilor.Care îi ”contaminează” pe burghezii, vechi sau noi, indiferent din ce zone socio-profesionale, morale, de origine etc. provin.Se poate constata ”cu ochiul liber”, pentru că țoapelor, adică maimuțelor care s-au urcat în copac, le place să se ”expună”.Fără să se preocupe de faptul că li se vede fundul.Uneori însă,trebuie să recunosc, exhibiționismul lor agresiv m-a surprins. Cum s-a întîmplat la un vernisaj de provincie, nu neapărat provincial, cînd, pe strada pietonală care găzduiește galeria, a apărut un Mercedes alb, imens – nu din ultima serie dar un model de trei – patru ani vechime – care a oprit chiar în ușă.Șoferul, nu în uniformă și cu ”cașchetă” dar într-un costum corespunzător, evident, cu cravată, a coborît alergînd spre ușa din stînga pe care a deschis-o adoptînd o poziție ”cum se cere”.După niște secunde de suspans – participanții, care în blugi, care în haine mai ieșite din modă, în funcție de vîrstă, artiști plastici, scriitori, actori, iubitori de artă avizați, veleitari, ”pișcotari” s-au bulucit curioși – a apărut, nu vreun primar, președinte de Consiliu Județean, senator, deputat etc. ci ”maestrul”, adică ”conorășeanul”, intelectual, proptit de ”sistem” într-o oarece funcție în ”domeniul” culturii. Și-a aruncat eșarfa albă, la culoarea automobilului, pe spate și, într-o pauză regizată, a așteptat, știa el ce știa, cunoștea ”adunătura”, un ”Să ne trăiiiți!”, însoțit de ”Bine ați venit!”, ”Ce surpriză!”, ”Ce onoare!” care au venit dinspre cei cîțiva care, în orice ocazie, sînt gata să ”omagieze”…”Noroc, măi, noroc! Hai s-o facem!”.Adicătelea ”să vernisăm”!Restul nu mai are importanță.În afară de ceva înjurături sau comentarii, de la ”S-a ajuns ca braga în sticlă!” pînă la ”Trăiască burghezia intelectuală ajunsă la ciolan!”Nu deranja neapărat, am constatat, faptul că se ridicase la un statut material net superior celui din vremea, nu prea îndepărtată, cînd, chiar de la unii aflați de față, cerșea…sponsorizări, ci atitudinea, ”poza”, menite să impresioneze ”amărîții”…În fond, după cum spunea Seneca, ”Nimeni nu a condamnat înțelepciunea la sărăcie”.Dar nici la aroganță dincolo de orice limite…

Venind la o altă categorie, a îmbogățiților tranziției, îmi amintesc o scenă din biroul unui patron de firmă privată, ”întemeiată” pe cea de stat, unde fusese director, și cu care, după cîțiva ani de supt bine, a dat în gard. Eram acolo cu un bancher – nu președinte de bancă dar din staff – de la o mare bancă străină dispusă să îi acorde un credit pentru o investiție ”serioasă”.În timpul discuției, avînd el sentimentul că nu e destul de băgat în seamă, și-a întors gulerul de la haină și – în dulcea noastră limbă, căci alta nu ”poseda” – i-a arătat ”partenerului” (virtual) o etichetă:”Uite, Boss, am fost și eu la Paris! Original, nu știft!” După care și-a suflecat mîneca și i-a prezentat, ca pe un trofeu, ceasul, mare cît o ceapă:”Și ăsta, de la Cartier, pe ”șampelise”, la capăt, pe dreapta,aproape de Arcul de Triumf.Cinșpe mii de euro.Nici n-a fost scump…Ia, tu ce ceas ai?”Nu a aflat căci partea cu etalatul ceasului nu a fost tradusă. Cu aceasta, creditul s-a dus dracului, noi am mai bălmăjit cîte ceva, jenați, bancherul a refuzat protocolul, ”O să regrete, am whisky din ăla adevărat, de douăj de ani,nu adus de libanezi…” și, după ce ne-am văzut în mașină, i-a spus colegului de la sucursala din România, să nu-i mai aducă la ”din ăștia”.Apoi, s-a purtat perfect normal…

Mihail Manoilescu, mort la Sighet, studiat și acum la universități din străinătate ( asta în paranteză) scria negru pe alb:”Burghezia noastră n-are generozitate, n-are caracter, n-are ținută”. În schimb, ca o constantă, adaptată, desigur, vremurilor, vizibilă și acum, ”se aruncă spre îmbrăcămintea de mătase, spre case frumos mobilate și mai ales spre automobile…”De la burghezul de cartier, de la bloc, pînă la cel care ocupă un viloi cu zece camere și nu știu cîte băi, piscină, două- trei garaje, oricare poate să-ți recite din ceea ce constituie ”cultura” sau marca care este ”în trend”, chiar dacă aceasta este doar rîvnită, la cei mărunți și invidioși:Armani, Fendi, Boss, Benetton, Laura Biagiotti, Tommi Hilfiger, Dior, Kenzo, TAG Heuer, Givenchy,Louis Vuitton,Emilio Pucci, Donna Karran, Nike, Adidas, Mercedes, Maybach, Aston Martin, Ferrari, Dodge, Jeep, Volvo, Cadillac, Vauxhall, Landrover, Elisabeth Arden, Lagerfeld, Rolex , Tissot, Omega, Toyota, Audi, BMW, GAP, Baume&Mercier, Oris, Chanel, Hermes …și aș putea continua dar devine obositor…Cam acestea sînt ”obiectivele” dumnealor ”prioritare” – dacă le vorbește cineva de C&A, H&M, Zara etc.strîmbă din nas – pe care le ”calcă” atunci cînd se află în străinătate.Sigur, aș putea adăuga nume de hoteluri, restaurante, cazinouri…mă rog, după ”buzunarul” fiecărui îmburghezit care se respectă…Asta este ”cultură”, nu glumă…

Mă aflam la coadă la bilete, la Florența, la Galeriile Uffizi, cînd am auzit vorbă românească. Am tras cu urechea, recunosc, se vorbea tare, altfel e bine de ținut seama de un sfat, atunci cînd te afli în străinătate, ”Ferește-te de români!” Un el și o ea, ținută corespunzătoare burgheziei de viloi și Maybach, se ciorovăiau pe tema ”utilității” vizitării galeriilor. El încerca să o convingă, ”Ce înseamnă treizeci de euro, dragă? Ăștia ne-au făcut pe noi?”, ea avea ”argumentele ei, ”Pierdere de timp, ce să vezi? Și nu sînt treizeci, că sînt șaizeci…” Pînă la urmă au intrat. Întîmplător m-am intersectat cu ei într-una din săli. Nu se opreau la vreun tablou, de oarece comentarii nici vorbă. Ea, îmbufnată în continuare, ”Ai luat album, să arătăm, ce-ți mai trebuie? O sută de euro…Hai mai repede!”, a avut, totuși, o ”interacțiune” cu locul unde se afla.Privind în jos, că ce era ”pe pereți” nu o prea interesa, a vut un fel de exclamație:”Ia uite ce linoleum! Fă o poză…Știi americanu îla care și-a făcut o cadă ca aia de la Vatican…Poate găsim și noi unul la fel!” Omul a pozat și au luat-o la picior călcînd indiferent pe ”linoleumul” acela de cîteva sute de ani…

Altfel, le place să fie văzuți la ”evenimente”, chiar și la cîte un concert,dacă e ”extraordinar”. Și uite așa, am avut ocazia, avînd în spate o pereche ”simptomatică” pentru imaginea noii burghezii el, smoking, ea rochie lungă, pe care turnase cred, o găleată de parfum – am mai trăit o secvență cu miros de…marcă, la sauna mixtă, care, după intrarea cucoanei, s-a golit urgent – să mai aud una.La pauză, cînd se monta orga,el a întrebat candid:”Ce aparat e ăsta, mami?”…Nu știu dacă s-a lămurit cu ”aparatul” dar în partea a doua a rîgîit gros de mai multe ori.Vecinii de scaun din acea stagiune au stabilit că nu era salam.Eu am rememorat o scenă din romanul ”Un oarecare Luca”, de Julio Cortazar, în care, exsperat de tusea agresivă a unei cucoane, Luca își dă cu părerea cu voce tare, să se audă:”Dacă o vacă ar tuși, ar face-o exact ca această doamnă…” Burghezii s-au repezit la el și l-au scos din sală.Un senator i-a tras char un picior în fund. Senatorul nostru care se afla la concertul ”asezonat” cu rîgîituri poartă însă baston.Așa că, m-am abținut să procedez la fel, sigur, vaca fiind bou deși nu cred că e bine să jignim animalele , pentru că un șut în fund mai merge dar un baston în cap ar fi putut ”să-mi cauzeze”…

Îi întîlnești peste tot unde ”dă bine”.Joacă și tenis, se duc la schi.O țoapă, pardon, un țop ajuns în fruntea statului se lăuda cu faptul că are ”bursită”, boala specifică jucătorilor de tenis.Fracturile făcute la schi sînt adevărate trofee, ca și accidentele de motocicletă – știți mărcile – sau cele de parapantă sau…În unele cazuri, dacă rămîn în viață…

Se plictisesc, trăiesc tînjind după nu se știe ce, și este șic să cadă în depresii, să meargă la psihanaliză…”Săracii sînt nebuni, bogații au depresii…”, cum scria Orhan Pamuk.

În final, însă, nu pot să nu constat că avem de-a face cu o burghezie de carton, care nu produce nimic dar consumă la greu din ceea ce i-a permis tranziția sălbatică să acumuleze, unii mai mult, alții mai puțin, căci majoritatea sînt calici de lux, cu ifose, iar banii vin, banii se duc, easy come, easy go…

Și uite așa, noua burghezie sufocă elitele și risipește ceea ce a mai rămas…Veți spune că ea nu poate arăta altfel decît țara și vă dau dreptate.Adică, tot pe ultimul loc.În Europa și nu numai…Jucînd la mize meschine, fără viziune, fără o ”minima moralia” vorba unui intelectual îmburghezit, atrasă de ”inele, cercei, beteală, nu adaugă nimic la ceea ce a mai rămas după marele jaf.

Avea dreptate același Mihail Manoilescu cînd definea o trăsătură emblematică a vechii burghezii:”Burghezii noștri nu sînt făcuți să sădească nuci, cum făcea Petre Carp la vîrsta de șaptezeci de ani!Ei taie mai curînd nucii pe care i-au sădit părinții…” Definiție valabilă și pentru noua burghezie…

CU VACILE LA VERSAILLES

Februarie 26, 2017