Archive for Noiembrie 2007

Cine rămîne?

Noiembrie 29, 2007

Asistăm în această perioadă de asalt al sfertodocţilor, nulităţilor, vedetelor de carton etc. etc., a elodiilor de tot felul, la o bulversare a scării valorilor, cu efecte devastatoare în rîndurile celor care îşi aleg modelele.

Orgolii nemăsurate, fără acoperire, funcţionează într-un mod grotesc, de la politicienii făcuţi la apelul de seară, incapabili să înţeleagă o doctrină, inculţi, puturoşi dar puşi pe căpătuială, pînă la maneliştii cu sutele (de euro) lipite pe frunte sau la fetele „orientate”, care au devenit „doamne”, producătoare de rating.

Pe principiul „Spune-mi, după ce-i cunoşti, dintre proşti, pe cei mai proşti?”, lumea se amuză văzîndu-i pe „nemuritorii”, din mocirla tranziţiei nesfîrşite, cum îşi etalează titlurile – există fabrici de diplome -, medaliile, ca mareşalii sovietici, eventual performanţele sexuale, sportive, averile, desigur, casele, maşinile, de neamuri proaste, ş.a.m.d.

Cum însă totul este deşertăciune, am luat zilele trecute prestigiosul dicţionar „Hachette” 2008, în care am căutat românii de altădată, ca şi pe cei de azi, reţinuţi de istorie sau cu celebritatea confirmată de creiere mai puţin încinse şi, categoric, cu mai multe circumvoluţiuni decît cele autohtone, pe care, de multe ori, te poţi da cu schiurile.

Brâncuşi, Carol I, Carol II, Michele (Mihai) I, Ceauşescu (primul şi ultimul), Cioran, Cuza, Dej, Eminescu, Ferdinand, Ionescu (desigur, Eugen), Iorga, Titulescu şi lista se cam încheie.

Desigur, „mari români” au fost şi mai sînt încă, însă, în mod sigur, ei însă nu se înscriu în linia de gîndire – dacă poate fi numită gîndire – care stabileşte ierarhiile actuale pe plan naţional. Oricum, vorba lui Vanghelie, cei care se cred mari şi cei care îi confirmă ar trebui să mai citească, dacă nu „almanahe”, măcar dicţionare.

Anunțuri

Balerinul Geoană

Noiembrie 28, 2007

Mircea Geoană a devenit un pericol pentru PSD. Pare tot mai derutat, evoluînd, nu prea graţios, ca un balerin de trupă, şi nu ca un solist, cînd pe un trotuar, cînd pe celălalt, în timp ce răţoielile sale sînt tot mai penibile şi neluate de mai nimeni în seamă. Acum, liderul PSD a pus mîna pe condei şi a compus o scrisorică deschisă şi, după cum probabil crede, obraznică, pentru preşedintele Traian Băsescu.

Prin această misivă, Geoană îl informează pe marinarul plecat în Spania că PSD nu participă la consultările convocate de acesta, pe tema votului uninominal şi a educaţiei, fiindcă „Palatul Cotroceni a devenit sediu de campanie pentru PD şi PLD”. Observaţia este corectă, însă nu se înscrie în logica ultimelor ieşiri la rampă ale lui Mircea Geoană. Nici a vizitelor sale de noapte la Palat. Să ne amintim că, înainte de referendum, acesta producea stupefacţie cerînd membrilor partidului său şi susţinătorilor acestuia să voteze „DA” la referendum, pentru că varianta propusă de Traian Băsescu ar fi avut, ca „părinte”, Partidul Social-Democrat.

În orice variantă a rezultatului „întoarcerii la popor”, Geoană cădea prost. Dacă ieşea referendumul, laurii îi culegea Băsescu. Dacă, aşa cum s-a şi întîmplat, consultarea se termina cu o invalidare, Geoană risca să fie acuzat că nu este ascultat de „soldaţii” săi, că nu are nici o autoritate în partid. Başca faptul că PSD a aprobat tacit varianta de lege a Guvernului, trimisă spre promulgare preşedintelui Băsescu. Dincolo, însă, de ridicolul situaţiei, iată, Mircea Geoană devine periculos pentru propriul partid.

Nu că acesta s-ar rupe, ci pentru că semnalele pe care le dă, prin vocea liderului său, sînt de natură să deruteze atît electoratul fidel – cît a mai rămas – cît şi pe nehotărîţii care ar înclina spre o stîngă care, deocamdată, în România, se dovedeşte de… carton.

Că va fi congres sau nu, că Geoană va plăti bîlbîielile mult prea dese, rămîne de văzut. Desigur, într-un partid care întîrzie, de ani de zile, să se reformeze cu adevărat, nici revenirea vechii gărzi nu ar fi o soluţie. După cum nici rămînerea în fruntea lui a unei formule care, iată, a pierdut tot, avînd pe deasupra un lider care nu a reuşit să cîştige niciodată în faţa unui Băsescu care l-a jucat ori de cîte ori cum a vrut.

Cine plăteşte…

Noiembrie 28, 2007

.. comandă muzica! Este o realitate confirmată la noi, la români, mai ales de cei dornici, cum se spune pe la ţară, să ia hora înainte, să fie cu dreptul pe tobă sau, mă rog, moţul… Am scris, în repetate rînduri, despre aşa zisele institute de sondare a opiniei publice, care, în România, au adoptat o strategie balcanică, compromiţînd grav ţinuta ştiinţifică a unor studii ce lasă lumea cu gura căscată.

Studii menite doar să manipuleze, în funcţie de interesele celor care le plătesc cu bani grei. Şi ca să concretizez, iată cam ce au „născut” institutele amintite în pregătirea alegerilor europarlamentare.

Astfel, pe lista celor umflaţi cu pompa – desigur, ei au avut suportul material şi prezidenţial, necesar pentru a putea comanda „muzica” – primul loc este ocupat de Partidul Social Democrat la care diferenţele faţă de ceea ce a obţinut la scrutinul de duminică sînt enorme, „cadorisite” fiind de 4 institute: INSOMAR, care dă 11% în plus, CSOP, care „bagă” 9%, IMAS, care a „dăruit” masa cu 8% şi BCS, mai modest, probabil şi „stipendiul” a fost mai mic, cu doar 6%.

În rest, „amărăşteni” sau neinteresaţi de aceste alegeri, PSD, „beneficiar”, din partea ATLE, cu un anemic 4% în plus şi PNL, tot cu o manipulare, 7% în plus, procentaj oferit de institutul CIVIS.

Cifrele „vorbeşte”, ca să zicem aşa. Respectivele institute de „sondori” – adică din aşa zişi specialişti care sondează după „mălai” – nu primesc însă comenzi numai de la concurenţi interesaţi în competiţii politice, ci şi de la stat, ceea ce este deosebit de grav, prin implicaţiile şi dimensiunile manipulărilor la care se pretează, cu nesimţire.

Deşi compromise, ele vor fi folosite din plin şi în 2008, ca arme ale unor campanii specifice unei Românii învăţată să-şi intoxice cetăţenii cu minciuni de tot felul, unele, mari, cît roata carului.

Europarlamentarele

Noiembrie 27, 2007

Europarlamentarele – pentru că referendumul prezidenţial nu se pune – au oferit rezultate, pentru unii, neplăcut surprinzătoare. Din capul locului, trebuie precizat că aceste alegeri sînt, totuşi, atipice, mai ales dacă ţinem cont de cultura politică slabă, ca şi de lehamitea românilor.

Lehamite de România dar şi de… Europa. Absenteismul masiv confirmă lipsa de interes. După o campanie „mălăiaţă”, făcută de mai toate partidele „la plezneală”, care după cum a putut să cheltuiască nişte bani sau să-şi folosească poziţia în administraţie, nu a avut darul să îi atragă pe români la urne.

Nici candidaţii nu s-au arătat foarte încîntaţi de viitorul scurt pe care îl au în scaunele de parlamentari europeni, mai ales că, la anul, urmează bătălia, mult mai importantă, pe ciolanul naţional. Totuşi, în acest context, este de semnalat căderea liberă a partidelor mici, incapabile, în condiţiile prezentării la vot doar a electoratului fidel, să mai depăşească pragul electoral.

Marile surprize au fost considerate PRM şi PNG. Nu este chiar aşa, pentru că PRM nu a făcut absolut nimic în această campanie, iar în ultima vreme, se poate spune chiar în actualul mandat, acest partid, care era mereu angajat în dispute, făcea valuri mari, a dovedit o neînţeleasă „moleşeală”. Cît despre PNG, în ciuda afuriseniilor proferate de Gigi Becali, cel care a violat legea electorală arătîndu-i unui alegător mai derutat cum să voteze, acesta rămîne un balon de săpun, uşor de înţepat de cei interesaţi în manipulare. Conservatorii lui Voiculescu sînt atîţia cîte voturi au luat, evident, în numărul acestora intrînd şi familiile, prietenii. Despre alde PIN şi altele, nici nu are rost să ne mai pronunţăm, oricum, nu contau. Un gînd pios pentru PNŢCD, care a rămas în opincile asortate la costumele Armani.

În acest context, se poate spune că PLD a fost formaţiunea care a „performat” la acest scrutin. Nimic mai greşit, pentru că acest lucru ar fi putut fi susţinut dacă Stolojan şi ai lui ar fi „aspirat” voturi de la PNL. Cum PNL a rămas în limitele bazinului său electoral tradiţional, este limpede că PLD a beneficiat de voturile dăruite de Partidul Democrat, care, din această cauză, a obţinut un scor mult mai mic decît cel cu care îl creditau sondajele. Scopul a fost însă atins, PD+PLD fiind în continuare o construcţie pe care Traian Băsescu poate să mizeze.

Ce se va întîmpla cu partidele mici? Majoritatea, mici vor rămîne! Totuşi, la alegerile locale, unde mobilizarea la vot va fi mult mai mare – existînd, totuşi, români interesaţi de cine le vor fi primarii şi consilierii – s-ar putea ca unele dintre acestea, şi mă refer în special la PRM şi PNG – dacă Gigi va şti să dăruiască pe cine trebuie – vor scoate cît de cît capul. Iar rezultatele la generale vor depinde, în mare măsură, şi de ce se va întîmpla la locale. Oricum, scena politică românească se polarizează şi acesta ar fi un semn bun dacă nu am asista la un dezechilibru îngrijorător între dreapta şi stînga. Dar despre acest subiect, cu altă ocazie.

Omu cui?

Noiembrie 26, 2007

Într-o atmosferă fleşcăită, în ciuda soarelui cu dinţi, alegerile pentru Parlamentul Europei şi Referendumul preşedintelui au demonstrat că românii au împins lehamitea la extrem, nemaifiind interesaţi de exercitarea drepturilor conferite de aşa-zisa democraţie, este drept, cu totul şi cu totul originală.

Drepturi pe care, ca să recunoaştem, şi le-au exercitat, în repetate rînduri, degeaba. A ieşit ce a ieşit şi, probabil, ceea ce meritam. Duminică nici incidentele nu au fost de natură să creeze, cît de cît, interes.

Un tembel care a aruncat ştampila în sobă, altul care a plecat cu ea acasă, un peremist beat, probabil, de necaz că ungurii din Harghita, Covasna etc. se dovedeau ceva mai harnici la urne, un preşedinte bucureştean care s-a îmbătat atît de tare încît nu a mai putut fi trezit, ceea ce a întîrziat votarea, la care, oricum, nu se prezenta mai nimeni, cu cîteva ore, nişte indicatoare mutate şi nici măcar o bătaie. Or, ca şi o nuntă, o votare fără bătaie nici măcar nu se pune.

De altfel, românii, care s-au deranjat la urne, în cea mai mare parte nici nu au ştiut măcar ce votează. „Îl votăm pă omu!”, se confesa, unui alt rătăcit într-o secţie de votare goală, un simplu cetăţean, alegător, ca să zicem aşa, care agita o fotografie a lui Traian Băsescu, în cămaşă, probabil, de la Referendumul din primăvară. De ce? „Ca să mai vină şi ai lui la conducere, că ăilalţi au furat destul!” Păi, au mai fost, pînă mai acum. „Şi ce dacă?”. Şi uite aşa, dialoguri desprinse din puţul gîndirii româneşti, nici măcar dominate de opţiuni clare faţă de un partid sau altul.

S-ar putea spune că au fost alegerile lui Băsescu. Care Băsescu a reuşit, cu tot arsenalul de propagandă folosit în campanie, să alunge lumea de la urne. Cîţi au votat cu el – adică, „da”, la referendum, căci despre sistemul propus de preşedinte n-a ştiut aproape nimeni dintre cei intervievaţi să spună nimic – atîta legitimitate are Traian Băsescu. La fel, ca să fim drepţi, şi europarlamentarii, despre care, în mare majoritate, alegătorii nu ştiau să spună nimic. Acum, după aflarea rezultatelor oficiale, circul va continua.

Pentru că «omu » a anunţat, războinic, cum îl ştim, dornic de putere deplină, că mai are încă 4 (patru) variante prin care va obliga poporul să gîndească aşa cum vrea el. Că este «omu» unei minorităţi aproape neglijabilă – vezi, răspunsul la… mobilizare – nu are nici o importanţă. Scandalul trebuie să continue. Pînă la sfîrşitul mandatului şi, dacă se va putea, din punctul său de vedere, încă vreo cinci ani.

Vulgaritate şi plictis

Noiembrie 24, 2007

După unul dintre spectatolele actualului festival, un om de teatru, pot să scriu un mare om de teatru, fără să greşesc, trăgea o concluzie care merită comentată. „De mult nu mi s-a întîmplat să mă plictisesc la teatru!”, spunea acesta. Într-adevăr, feţele spectatorilor pendulau între nedumerire şi plictis, după aproape două ore în care sala nu a reacţionat, şi, culmea, chiar cei care, dintr-un snobism avîndu-şi sorgintea în ţopîrlănie, emiteau de obicei exclamaţii admirative, pentru a arăta că se pricep, se uitau unii la alţii fără să îndrăznească să îşi dea senzaţiile pe faţă.

Dacă ar fi fost pauză, probabil, sala s-ar fi golit în cea mai mare parte. Aşa, din politeţe, dar şi din respect pentru cîţiva actori valoroşi, lumea a rămas. A suportat un text plat, al unui autor cvasianonim – cineva întreba dacă nu cumva şi-a plătit el „înscenarea” – într-un montaj marcat de cultura „pro”. Salvarea s-a vrut să fie vulgaritatea. Probabil, regizorul, în timp ce lucra cu actorii pe plictisitorul text, de o platitudine înspăimîntătoare, între un căscat şi un oftat, decidea: „Mai bagă aici un c…”, „Ia zi, m-am c… pe mine”, „Bagă-ţi un băţ între picioare şi prezintă p…”, „Hai, strigă-i că vrei s-o f…” etc., etc. La fel a procedat, probabil, cu gesturile: „Dă din fund…”, „Desfă picioarele!”, „Scoate limba!”… Ei, publicul nu mai este cel de imediat după 89, cînd fie se şoca, fie reacţiona cu „F…, băi!”, la auzul unor cuvinte care, pe alte scene ale lumii, se rosteau de mult, dar, atenţie, într-un context artistic gîndit, lucrat, aplicat pe text, asta, bineînţeles, în teatrul aflat la o cotă estetică superioară.

Drept care, abia dacă s-a mai auzit, probabil, de pe la cîte un consilier intrat „moca”, vreo exclamaţie sau vreun hohot de rîs izolat. În rest, tăcere. La urmă, aplauze politicoase pentru actorii care nu au avut nici o vină. De altfel, unul dintre aceştia nici nu a mai venit la rampă, pe scenă apărînd, însă, surprinzător, unele personaje pe care nu le remarcasem a fi făcut parte din spectacol.

Să fiu bine înţeles, problema nu o reprezintă un limbaj şi o exprimare scenică mai libere – acest lucru s-a simţit, tot la acest festival, într-un spectacol montat de un mare regizor – ci folosirea vulgarităţii ca reţetă a succesului, o tendinţă vizibilă, inexplicabil, cum scriam mai sus, după douăzeci de ani, într-o zonă a teatrului românesc ce cade spre haznaua lui Ouatu.

Slavă Domnului, însă, că există multe spectacole unde se face teatru la cel mai înalt nivel, în care actoria este impecabilă, dansul superb, muzica, suport consistent, iar exprimarea licenţioasă la locul ei! Cele despre care am făcut referire în textul de faţă, nu reuşesc, prin vulgaritate, nici măcar să contracareze plictisul. Ceea ce, la urma urmei, este foarte bine pentru viitorul teatrului românesc!

De la Diaconescu la Cioacă

Noiembrie 23, 2007

Dacă în legătură cu alegerile şi cu referendumul sînt interesaţi doar candidaţii (unii dintre ei), partidele (cît de cît), precum şi o parte a comentatorilor, naţiunea rămîne cu ochii pe Elodia, care continuă – fie moartă, fie în viaţă – să facă rating. Miercuri, pe seară, s-a lansat aşa, un zvon, cum că Cioacă ar fi fost arestat.

Se sugera că spargerea e-mail-urilor nevestei cu tot mai mulţi amanţi, cel puţin după cum rezultă din bogata-i corespondenţă, ar fi cauza pentru care ar fi fost „săltat”. Unii au muşcat, televiziuni, ziare, însă orice minte lucidă şi-ar fi dat seama că, pe motiv de intrat în e-mail-uri, greu de crezut că presupusul făptaş ar prezenta un asemenea pericol social încît să fie anchetat în stare de arest.

Sigur, ca să dreagă busuiocul, unii dintre filozofii elodişti au zis că mişcarea este posibilă, pentru a-l înmuia pe Cioacă, acesta urmînd să-şi piardă minţile şi să declare că şi-a omorît nevasta necredincioasă, fie că a făcut-o, fie că nu. Este clar însă, că se încearcă să se creeze o anumită stare în opinia publică, astfel încît să se grăbească finalizarea variantei Cioacă.

Despre alte piste, nu vorbeşte mai nimeni. De altfel, iată, tot miercuri, sub jurămînt, o martoră – care i-a indicat şi pe alţii – a declarat că „asasinul” de la farmacie, Diaconescu, s-ar fi aflat, la ora comiterii crimei de la „Thea”, din Braşov, tocmai la un bar din Bucureşti! Iată că, din 2004, după ce o lungă perioadă a fost ţinut la „răcoare”, Diaconescu s-ar putea îndrepta către o spectaculoasă, dar aşteptată, achitare. Şi în acest caz s-a lucrat cam la fel, în mare viteză, cu probe „subţiri”, ignorînd alte piste sau tratîndu-le superficial.

Dacă presupusul asasin va fi declarat nevinovat, cine va plăti? Ca de obicei, nimeni. Doar statul român, adică noi, eventuale despăgubiri. Povestea Elodiei este încă în faşă, are doar vreo două luni. Aşa că, vorba povestitorului, dragii moşului, înainte mult mai este… Deocamdată, s-a trecut doar de fazele cu scotocitul prin păduri şi lacuri, prin e-mail-uri, cu examinarea a diverse „efecte” personale, de la izmenele lui Cioacă pînă la cele ale Elodiei, pe care, însă, ca şi pe cuţit sau pe mai ştiu eu ce, nu era sîngele dispărutei. Bîjbîiala continuă, în acelaşi stil.

S-a găsit, „în natură”, un număr impresionant de flacoane de parfumuri, care, cică, ar fi aparţinut „celebrei” avocate din Braşov. Nu se precizează, deocamdată, mărcile, şi nici dacă în flacoanele respective s-ar mai afla ceva frumos mirositor.

Pensii pentru parastase

Noiembrie 22, 2007

Aţi văzut reclamele, ce inundă posturile de televiziune, chemînd românii să cotizeze la fondurile de pensii private? Că sînt stupide, în majoritate, este normal, ne-am obişnuit cu publicitate „second-hand”. Ceea ce sare în ochi este, însă, mesajul transmis de multe dintre aceste spoturi. Astfel, pentru a-i convinge pe tineri – căci, în principal, lor li se adresează sistemul – să cotizeze sînt arătaţi oameni în vîrstă, în ipostaze dintre cele mai dureroase. Chiar dacă, cu zîmbetul pe buze, datorită scenariilor idioate, cei care, din pensia suplimentară îşi procură cîrje sînt fericiţi că le stă bine cu cadrul pentru deplasare, în cazuri de neputinţă, nu pot decît să te deprime.

În lumea normală, ieşirea la pensie reprezintă momentul în care cei care au muncit, din greu, o viaţă întreagă, se bucură de timpul liber. Devin membri ai unor cluburi, învaţă limbi străine, urmează cursuri de pictură, de muzică, îşi îmbogăţesc cultura generală şi, mai ales, călătoresc unde şi-au dorit întotdeauna, indiferent cît de… exotice sînt destinaţiile.

În reclamele pentru fondurile de pensii private, pentru asigurări, din Germania, Austria, Franţa, Italia, Marea Britanie, dar şi în cele din Ungaria, Polonia sau Cehia, vezi bătrîni fericiţi, cu feţe luminate, nestresaţi, în ipostaze care nu numai că nu le lezează demnitatea, dar chiar oferă un tablou optimist pentru o vîrstă care poate fi trăită frumos.

La noi, ieşirea la pensie înseamnă pregătirea pentru moarte. Bani de înmormîntare, de parastase, strînşi cu greu, buget de supravieţuire, spaima de orice boală pentru care trebuie să cumperi medicamente, fie ele şi compensate, aceasta este realitatea pentru generaţiile de sacrificiu. Oare, îi pregătim şi pe tineri pentru aceeaşi lume cenuşie, tristă?

Dacă ar fi să ne luăm după spoturile publicitare, se pare că da. Şi atunci, nu are rost să ne mai întrebăm de ce atît de mulţi dintre oamenii în putere, competenţi, harnici, cu ani buni de muncă în faţă, aleg exilul. Cei care rămîn, probabil, sînt sortiţi, atunci cînd vor atinge vîrsta, să numere banii de înmormîntare şi de parastase. Nimic din ceea ce se întîmplă nu poate să ne convingă că în ţara asta, de la porţile Europei, totuşi, se pregăteşte altceva.

Ambasadorul Bechtel

Noiembrie 21, 2007

Asistăm, în aceste zile, la o demonstraţie de indignare a susţinătorilor celui care este gata, oricînd, oriunde, să îi facă „licuriciului mare” ce doreşte acesta, mă rog, tot tacîmul, împotriva preşedintelui Camerei Deputaţilor, Bogdan Olteanu, care a îndrăznit să comită un atac la adresa ambasadorului american.

Nefericitul liberal este pus la zid, cei care îl pupin…, pe cînd funcţiona alianţa portocalie, îi dezgroapă strămoşii, îl vopsesc în culorile cele mai dezonorante. Nu insist asupra comentariilor, nici măcar legat de cele care încearcă să explice ieşirea lui Olteanu, este drept, foarte puţine, însă trebuie să aduc în atenţie o altă întîmplare cu domnul ambasador Nicholas F. Taubman care, evident, corect, conform practicii de la Washington, şi-a plătit sinecura de la Bucureşti, unde îşi permite să se amestece oriunde îi trece prin cap.

Iată, recent, domnul Taubman a devenit din ambasador avocat al controversatei firme Bechtel, care se tot moşmondeşte la autostrada Braşov – Borş, folosindu-se de felurite scuze pentru a justifica întîrzierea lucrărilor. Pe această autostradă, încă din luna august, trebuia, pe o anumită porţiune, să înceapă asfaltarea. Nu s-a întîmplat aşa, ministrul Ludovic Orban a îndrăznit să atenţioneze firma „licuriciului”, drept care, excelenţa sa, domnul Taubman, a sărit în ajutorul Bechtelului, explicînd că nu se poate asfalta din cauza… frigului.

Care frig, cum a observat tot românul, a început în noiembrie şi nu în… august. Revenind la „cestiune”, mi se pare util să transcriu o prevedere a Convenţiei de la Viena, care priveşte relaţiile diplomatice: „Fără a le prejudicia privilegiile şi imunităţile, toate persoanele care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţii au datoria să respecte legile şi regulamentele statului în care sînt acreditate. Ele au, totodată, datoria de a nu se amesteca în afacerile interne ale acestui stat”.

Simplu, foarte clar, într-o convenţie care este în vigoare. De care însă, domnul Taubman consideră că, la Bucureşti, într-o Românie cu mereu capul plecat ca sabia să nu-l taie, nu trebuie să ţină seama. Bechtel este o firmă de mare anvergură, care poate – şi a dovedit acest lucru, în ţări ca România sau mai necăjite – să dezechilibreze o economie naţională.

Domnul Taubman ar fi riscat foarte mult făcînd pe avocatul dacă Bechtel ar fi fost în competiţie cu o altă mare firmă americană. Cum s-a întîmplat de exemplu, cu un alt ambasador american, care, la vestitul meci de fotbal al clauzei, desfăşurat la Braşov, la începutul anilor 90, s-a băgat între Coca-Cola şi Pepsi-Cola apărînd la centrul terenului, pentru a da lovitura de începere, cu şapca uneia dintre cele două firme concurente. A fost ultima lui… lovitură. La Taubman nu este cazul. Mai ales că autorităţile române se fac preş, ori de cîte ori „situaţia” le oferă prilejul.

Şmecherii electorale

Noiembrie 20, 2007

Pe ultimii metri, înaintea europarlamentarelor, asistăm la tot felul de şmecherii electorale, menite să atragă din voturile celor puţini care se vor prezenta la urne. O „gulgută” cît casa este cea prin care se anunţă că Partidul Democrat, probabil, în calitate de mire, şi Partidul Liberal Democrat, mireasă, desigur, renunţă la aşteptata căsătorie!

Măi, să fie, un Boc, aşezat de fotograf pe un scăunel, să pară mai înalt şi de esenţă mai tare, şi un Stolo, în rochie albă, pomădat şi îmbălsămat – de mirosuri aţîţătoare – fac pe durii, de parcă nu ar şti toată lumea cum le trage sforile naşul Băsescu! Socoteala, este simplă, ca în orice mişcare politică primitivă, şmecherească: o parte din electoratul PNL se va repezi şi va vota PLD-ul care, iată, nu mai vrea în pat cu PD-ul.

Şi chiar dacă PLD – deşi, printr-o altă şmecherie, umflat, într-un sondaj comandat, la 6% – nu va prinde pragul, va lua ceva din voturile foştilor aliaţi portocalii ai partidului prezidenţial. Partid care, în mod sigur, nu renunţă la dorinţa de a deveni partid – stat, caz în care trebuie să „aspire” cît mai mult şi, deocamdată, PLD este cel mai aproape de a fi înghiţit. Pradă uşoară, căci partidul încape într-un vagon sau în cîteva taxiuri ale firmelor pediste.

Stolojan, bolovănos cum ne-a obişnuit, fără nuanţe, lipsit de personalitate, zice şi el că „noi nu dis-cu-tăm de fu-zi-uni”, precizînd că în locul mariajului optează pentru o… unificare.

Ce-o fi în capul funcţionarului lipsit de imaginaţie şi personalitate, păpuşă, în repetate rînduri, în mîinile abile ale marinarului, greu de spus. Va trece şi săptămîna aceasta şi, după duminica voturilor – puţine, aşa, în general – şmecheria va fi uitată şi Boc va defila din nou, braţ la braţ, cu logodnica Stolojan.

Este, totuşi, interesant dacă aceasta va veni cu vreun europarlamentar zestre.