Archive for Ianuarie 2008

Marea licitaţie

Ianuarie 31, 2008

Curtea Constituţională a declarat neconstituţional articolul de lege care putea permite achiziţionarea vilelor de protocol ale RAAPPS prin negociere directă! Astfel, chiriaşii de lux trebuie să se pregătească să liciteze pentru a rămîne în locuinţele pe care, în mod normal, ar trebui să le deţină vremelnic, atîta timp cît se află în funcţii care permit acest privilegiu.

Foşti şi actuali demnitari – lista este extrem de lungă şi pentru a o avea completă trebuie puse laolaltă numele tuturor, pentru că, depinde de cui aparţine întreprinderea media care publică chiriaşii, în funcţie de apartenenţa politică – sînt neliniştiţi de ceea ce ar trebui să urmeze, după ce Parlamentul va pune în acord legea cu opinia constituţionaliştilor.

Desigur, este normal ca pentru aceste case de lux să se plătească preţuri corespunzătoare, măcar apropiate de nivelul celor de piaţă şi nu negociate, ca la tarabă, pe criterii caracteristice balcanismului nostru cel de toate zilele. Odată făcută publică decizia, au început „înţepăturile”.

Una dintre ţinte, Mircea Geoană, pe care Traian Băsescu – ca de obicei – îl tăvăleşte fără menajamente, profitînd de încă o scrisoare neghioabă trimisă de cel care produce gafă după gafă, într-o prestaţie ce pare mai degrabă obedienţă decît dispută cu actualul preşedinte.

Chiriaşul de la Cotroceni – uitînd cum s-a împroprietărit în Mihăileanu, de exemplu – nu ezită să-l arate cu degetul pe liderul pesedist care „locuieşte într-o vilă din Regia Protocolului de stat pentru care plăteşte o chirie simbolică, sperînd s-o cumpere prin negociere directă”.

Punct ochit, punct lovit, fiindcă Geoană, oricum, nu are replică pe măsură. De altfel, el s-a şi repezit, pentru a se răcori probabil, să-l atace pe Tăriceanu, pe o temă minoră, cum este felicitarea unor miniştri care, chipurile, ar fi trebuit biciuiţi.

Acesta ar fi un exemplu de fructificare electorală a problemelor ridicate de statutul de chiriaşi de lux, ce se vor viitori proprietari de lux, dar şi candidaţi valabili la multele alegeri care urmează. Va fi un subiect interesant şi chiar… picant.

Aberaţiile analfabetizării

Ianuarie 30, 2008

Mai mulţi cititori m-au provocat să îmi exprim opinia în legătură cu discuţiile provocate de demisii şi schimbări „răsunătoare”, la conducerile unor publicaţii importante, îndeosebi legate de o anunţată moarte a ziarelor tipărite.

Din capul locului, trebuie să arăt că aceasta este o aberaţie, normală, însă, într-o ţară în curs de analfabetizare, unde liderii de opinie şi conducători de întreprinderi de presă trec cu o lejeritate vecină cu nesimţirea de pe un trotuar pe altul, în funcţie de propriile interese iar ziarele, televiziunile, radiourile, uneori trusturile media sînt date din mînă în mînă.

Revenind însă la plînsul lor la mormînt străin, cred că argumentele cele mai convingătoare, legate de viitorul publicaţiilor tipărite îl reprezintă statisticile realizate pe plan mondial. Sînt cifre care pot da o imagine a ceea ce se va întîmpla pe termen scurt şi mediu.

Anul trecut, în cadrul Congresului Asociaţiei Mondiale a Ziarelor, desfăşurat la Cape Town, am discutat cu patroni şi directori executivi, cu editori ai unor ziare importante, intrate definitiv în istoria presei mondiale.

Nu i-am simţit neliniştiţi, tocmai pentru că cifrele anunţate de departamentul de resort din cadrul asociaţiei, rezultate dintr-un studiu realizat profesionist, imposibil de contestat, exprimă o realitate care contrazice „bocitoarele” de ocazie.

Astfel, în lume, în fiecare zi, ziarele trec prin mîinile a cel puţin 1,6 miliarde de cititori. Circa 2 milioane de persoane produc zilnic 11.200 de titluri de cotidiane.

Vînzările mondiale ale ziarelor au crescut cu 2,3% în 2006, creşterea, însumînd 9,48%, fiind constantă în ultimii cinci ani. Presa scrisă este al doilea suport publicitar din lume, după televiziune, deţinînd 29,8% din piaţă, cifră superioară celei cumulate, realizate de radio, afişaje exterioare, cinematografe, magazine şi internet!

Veniturile din publicitate ale cotidianelor au crescut în ultimul an cu 3,77%, în ultimii cinci ani creşterea însumînd 15,77%. În ultimele 18 luni, pe plan mondial, s-au investit 6 miliarde de dolari în tehnologii de presă. În sfîrşit, trăgînd linie şi adunînd, industria de presă este evaluată, la această oră, la 190 de miliarde de dolari americani şi valoarea va creşte în viitorul apropiat.

Desigur, mediile electronice sînt în ofensivă – de altfel, cele mai accesate sînt site-urile ziarelor! – însă, aşa cum îmi spunea la Cape Town un mare scriitor şi fervent publicist, vor fi întotdeauna oameni care vor avea nevoie de profunzimea articolelor tipărite, care nu vor renunţa să se aşeze în fotoliu pentru o lectură care să-i satisfacă din punct de vedere al conţinutului, analizei şi detaliului, imposibil de realizat „plimbînd” cursorul pe ecranul calculatorului.

Cam asta este, poate o să revin, din cînd în cînd, legat şi de viitorul cărţilor tipărite, chiar dacă, aşa cum scriam mai sus, într-o ţară în curs de analfabetizare, cu tot felul de „manelişti” ai opiniilor, de vedete de carton, care au scris mai mult decît au citit, criza vremelnică a tipăriturilor a devenit una firească.

Să sperăm că, în viitor, ne vom sincroniza  tendinţelor manifestate pe plan mondial. Unde, în mod categoric, cititorii nu au devenit ca… filateliştii, cum a afirmat un „gînditor” – altfel, redutabil pamfletar – care nu a ştiut niciodată nici să facă un ziar şi nici dacă a fost patron, vînzător de acţiuni de colo-colo sau jurnalist.

De fîţă

Ianuarie 29, 2008

Mare discuţie, mare – inclusiv într-un organ prezidenţial, care, ciudat, a început să atace „pupilele”, „boylor” le va veni rîndul – provocată de faptul că pedistul Blaga, devenit, de voie, de nevoie, pedelist, a făcut-o fîţă pe peledista Turcan, actualmente şi ea fericită pedelistă şi veşnic probăsescianistă.

De ce este supărat „fălcosul”, numit de un comentator chiar „rechin”, bănuieşte cam toată lumea. Nu are rost să pedalez pe această problemă, interesantă este observaţia că n-a prea sărit nimeni, din interiorul, anturajul şi balconul formaţiunii prezidenţiale, să o apere pe Raluca şi chiar să-i repereze onoarea.

Nici măcar naşul Stolojan, care, în ultima vreme, nu s-a remarcat decît printr-o observaţie care demonstrează naţiunii în aşteptare genul său de contabil, plimbător de servietă: „S-a scum-pit – fa-so-lea!”.

Rostită, desigur, printre dinţi, apăsat, pentru că, nu, fasolea este vitală pentru o naţiune ce s-ar putea să facă din sunetul acesteia un brand nemuritor. Linişte, pe tema fîţei.

Linişte de mormînt, generată de frica acelora care au ca singură preocupare să nu-şi supere căpitanul suprem, pentru a nu se vedea în afara locurilor eligibile de pe listele făcute şi desfăcute, la toate nivelurile pedeliste – sigur, operaţiunea este valabilă la mai toate partidele – în variante virtuale, după cum îşi doreşte fiecare.

Cînd va începe baterea lor în cuie, în mod sigur, cuvîntul „fîţă” va fi unul suav, blînd, pe lîngă cele care vor fi scoase de sub punţi, de prin gropile lui Oatu, de prin „bombele” de cartier. Să te ţii atunci recital! Unul în care nimeni nu va mai înjura de fîţă…

Despre sîrbi

Ianuarie 27, 2008

Novak Djokovic este, la 20 de ani, în ciuda figurii de adolescent, un bărbat. Un luptător pe care îl asemăn cu cei care – spun strategii – au fost cei mai buni în al doilea război mondial. A cîştigat, de o manieră spectaculoasă, Australian Open.

La sfîrşit, sportiv, şi-a felicitat adversarul, căruia i-a spus că ar fi meritat şi el victoria, a mulţumit frumoasei sale familii, a respectat întreg protocolul, într-o manieră matură, sigură.

După ce a primit trofeul a ţinut să mai rostească cîteva cuvinte. A mulţumit conaţionalilor săi din tribune, declarînd cu mîndrie că aparţine Serbiei. Totodată, zîmbind fără răutate, a spus publicului că a simţit că acesta ar fi vrut să cîştige adversarul său.

Novak a dat, simplu, o probă de ceea ce înseamnă să fii patriot. La noi, în opinia celor care se pretind intelectualii României, transmisă, din nefericire, şi multor altora, este o ruşine să spui că-ţi iubeşti ţara.

Mai firesc este să te înscri în concepţia potrivit căreia îţi este scîrbă de ea. Sîrbii au stat întotdeauna vertical, în faţa oricui. Au fost prietenii noştri pe care, din cauza conducătorilor trecători ai României, i-am pierdut.

De altfel, nu mai avem o relaţie bună, dintre vecini, nici măcar cu Marea Neagră, din aceleaşi motive, generate de declaraţii imbecile, iresponsabile chiar.

Probabil, în cîteva săptămîni, de la trupul Serbiei va fi smulsă o parte care reprezintă leagănul ortodoxismului, al spiritualităţii şi al eroismului vecinilor noştri, provincia Kosovo. Cioroianu a declarat, timid, că România nu va recunoaşte independenţa acesteia.

Gestul i-ar readuce mai aproape pe sîrbi. Şi poate ne-ar insufla şi nouă mai mult curaj şi, de ce nu, ne-ar ajuta să regăsim sentimentul patriotic pierdut. Ceea ce ar face ca şi din exterior să fim priviţi nu ca nişte „ochi în cărţi”, ca o ţară cu o politică obedientă, ci, cu respect. Îmi amintesc, invitat fiind la Viena, la una dintre cele mai mari companii multinaţionale din lume, la un dejun de lucru, cineva mi-a prezentat un director executiv pentru Europa.

Era vorba despre un sîrb şi, avînd în vedere relaţiile încordate ale Occidentului, din acea perioadă, cu cît mai rămăsese din Iugoslavia, a ţinut să îmi explice: „Sînt oameni excepţionali. În primul rînd, loiali, apoi bine pregătiţi, curajoşi.

Pentru noi este o prioritate să lucrăm cu asemenea oameni, indiferent de unde vin”. Recent, un mare fotbalist, Miloşevici, aflat la apus de carieră, pe care vrea să o încheie în România, arăta că, în Europa, fotbaliştii sîrbi sînt căutaţi cam din aceleaşi motive.

Iar sîrbii plecaţi de mulţi ani să muncească, la început în Germania, apoi în toată Europa şi dincolo de Ocean, nu au fost niciodată trataţi cum se întîmplă acum cu noi, românii. Este drept că, prin comportamentul lor ferm, vertical, nici nu au permis acest lucru.

Sînt cîteva motive de meditaţie, stimulată, iată, de o competiţie sportivă, la cel mai înalt nivel, care a adus, în prim-plan, nu numai un performer de clasă, ci şi un mare patriot. Dată fiind vîrsta lui, sînt convins că Serbia, indiferent de „întîmplările” acestor vremuri, are un destin glorios.

Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 26-27 ianuarie 2008

Ianuarie 25, 2008

Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

Foaie pentru minte inima si literatura pagina 1

Foaie pentru minte inima si literatura pagina 2

Foaie pentru minte inima si literatura pagina 3

Foaie pentru minte inima si literatura pagina 4

Sper să-l citiţi cu plăcere.

UPDATE: Vă recomand pe situl Gazetei de Transilvania, interviul cu fotograful Mihai Moiceanu. Îl puteti citi aici.

Pe sub punte

Ianuarie 25, 2008

Analizînd preţul ucigător la care ne vînd ruşii gazele – noi plătim 290 dolari la 1000 de metri cubi, în timp ce preţul mediu în Europa de Vest este 250, Letonia, Estonia, Lituania plătesc 120-125, Polonia 120, Georgia 110 dolari etc. etc. – un coleg îşi amintea de ziua „curcubeului”, 23 noiembrie 2002, cînd George W. Bush a spus o frază rămasă, din păcate, fără nicio urmare: „România trebuie să devină o punte către noua Rusie”.

În acele zile mă aflam chiar la Moscova, la o întîlnire a Consiliului de Administraţie al Asociaţiei Mondiale a Ziarelor cu editori şi oficialităţi de rang înalt din Rusia şi, de fapt am scris acest lucru atunci, îndemnul preşedintelui SUA a fost intens comentat.

Cu asta s-a pus punct şi puntea a rămas ridicată! Mai mult, odată cu venirea prietenului Marelui Licurici la Cotroceni, lucrurile s-au înrăutăţit.

Confundînd ţara cu puntea vaporului şi pe Putin cu vreun matelot matol, Băsescu a început să dea mesaje năucitoare, ba cu „lacul rusesc”, ba cu ce i-a mai trecut prin minte, la nimereală.

Revenind, însă, la punţile ridicate, îmi amintesc, la o întîlnire cu primul ministru al Egiptului, despre care am relatat la momentul respectiv, acesta, fost ministru al industriei şi beneficiar al importului de tractoare româneşti, vedea România ca o placă turnantă pentru economia ţării sale spre Europa Occidentală.

A văzut-o numai domnia-sa, pentru că oficialii români nu au întreprins nimic pentru a arunca o punte ce putea deveni extrem de productivă. Dinspre Kuweit şi alte ţări din zonă, după războiul din Golf, au venit semnale similare, date chiar cu prilejul unei vizite de stat, rămase, la fel, fără răspuns.

Adaug China, precum şi alte ţări asiatice, între care Japonia, care, la fel, au sugerat ca România să fie puntea lor spre Europa.

Desigur, s-a vorbit mult, mai ales în anii ’90, cînd exista o conjunctură favorabilă, de posibilitatea creării chiar a unui paradis fiscal.

Conducătorii noştri s-au dovedit lipsiţi de „detentă”, trecînd mereu pe sub ştachete ce puteau duce la performanţă, pentru ca acum să avem unul care bîjbîie şi înjură chiar şi pe sub punţi care nu există.

Aşa că, plătiţi, stimaţi români, plătiţi, votaţi şi, din cînd în cînd, fără convingere, doar aşa, de băşcălie, huiduiţi!

Moace pesediste

Ianuarie 24, 2008

Fără să fie preocupat de starea partidului său, „unul de dimensiuni incerte”, cum apărea pe un blog foarte citit, Mircea Geoană are războiul său personal cu Adrian Năstase.

Astfel, după ce Năstase, exasperat, probabil, de indecizia celui care l-a înlocuit la conducerea social-democraţilor, a anunţat că este gata să se bată cu Băsescu pentru preşedinţia României, Geoană s-a arătat foarte iritat, dînd o declaraţie prin care mai mult îşi etalează frustrările decît bărbăţia: „Nu este o chestiune pe care o decizi că te duci seara şi te uiţi în oglindă şi spui «Am moacă de prezidenţiabil»”.

Respingînd orice modificare în conducerea partidului, printr-un eventual congres, pînă în… 2010, an care s-ar putea să găsească PSD tot în opoziţie, Geoană nu-şi asumă, dacă tot luptă cu adversarul său intern, nici o răspundere, exprimîndu-şi speranţa la o viitoare nominalizare la funcţia de prim-ministru – şi-o fi bătut Băsescu joc de el? – şi doar o oarecare „atenţie” pentru cursa la alegerile prezidenţiale.

Este o strategie caracteristică, de altfel, în rîndurile liderilor PSD, pe mai toate nivelele, care nu-şi asumă nici un fel de răspunderi, imaginîndu-şi, în schimb, tot felul de scenarii care să le aducă, eventual, fotolii de ministeriabili şi alte avantaje, la scară naţională sau locală.

Aşa cum s-a întîmplat, într-unul din celebrele conclavuri de la Bran, unde doi „onorabili”, care se vedeau miniştri în guvernul Tăriceanu, aflînd că nu se mai poate, au izbucnit, pur şi simplu, făcîndu-şi „bărbăţia” de ruşine, în hohote de plîns.

Ceea ce justifică o altă opinie, potrivit căreia, în conformitate cu comportamentul liderului său, PSD nu poate să aştepte guvernarea decît ca pe o „pomană a porcului”. Concluzionînd, este clar că Geoană se teme de Băsescu – sau, în cel mai bun caz, care tot prost este, a fost îmbrobodit de acesta – alegîndu-şi ţintele din propriul partid, în loc să iasă la bătaie, pentru a mobiliza, cît se mai poate, energiile celor care mai sînt dispuşi să creadă şi să lupte pentru o social-democraţie reală, nu de genul aceleia „cu melon” şi „de cumetrie”, cum arată cea prezentă.

Cît despre disputa cu Năstase, este explicabilă, avînd în vedere că, dacă Geoană a fost bătut de Băsescu într-un mod categoric, ruşinos chiar, nici acum nu se ştie dacă alegerile prezidenţiale din 2004 au fost cîştigate de actualul chiriaş de la Cotroceni sau, cum încă se mai şopteşte pe la colţuri, de ambasadorul „Marelui Licurici”.

Leu simţitor?

Ianuarie 23, 2008

Absolut stupefiantă declaraţia prin care „mereu optimistul” guvernator al Băncii Naţionale a României, Mugur Isărescu, încearcă să explice prăbuşirea leului şi, Doamne fereşte, anunţatul dezastru financiar în care s-ar putea să fie aruncaţi românii: „Leul nu poate fi atît de nesimţit încît să reziste unei asemenea avalanşe de cheltuieli atît publice, cît şi private”, cu referire la „obiceiul păcătos” al conaţionalilor noştri, de a cheltui masiv de Sărbători!

Cum s-ar spune, Moş Nicolae şi Moş Crăciun au îngropat leul! Hai, să fim serioşi! Desigur, un tip „elegant”, Mugur Isărescu nu putea să se repeadă spre cei care gestionează „cancerul” care roade, nu de Sărbători, ci de multă vreme, economia românească. Evitînd însă să pună degetul pe rană, guvernatorul lasă, ca de obicei, lucrurile „în coadă de peşte”, dînd încă o dată impresia că instituţia pe care o conduce acţionează „la plezneală”, în funcţie de cum bate vîntul dinspre „finanţul” internaţional, dar şi de „interese oculte”, care, aşa cum s-a întîmplat şi în acea miercure neagră, ca să aducem aminte un exemplu punctual, conduc la îmbogăţirea „iniţiaţilor”.

Fie ei străini, fie români, însă, cu toţii, speculanţi. În aceste condiţii, în care şi guvernatorul BNR recurge la declaraţii şmechereşti, acuzîndu-i tot pe românii de rînd, care îşi fac de cap cumpărînd porci, curcani, pocnitori, cozonaci, electronice, chiar apartamente şi maşini, alte alea, ca să-şi mai „lumineze” Sărbătorile, cînd boala este cronică, în evoluţia ei galopantă, necesitînd un „chirurg” curajos, se pare că nu mai avem nicio speranţă.

An electoral fiind, cu politicieni încăieraţi, cu o societate dezbinată de preşedintele-jucător, pericolul unui dezastru pe termen mediu sau chiar lung a devenit iminent.

Nimeni nu are, însă, timp să se ocupe de găsirea unor soluţii, cînd cei care ar trebui să o facă oricum cîştigă, iar restul lumii, din lipsă de cultură, nu numai economică, acţionează emoţional, dînd ocazia „leului simţitor” să evolueze aparent bezmetic, deşi, „dresorul” îl „ghidonează” după cum decid… „enteresele”, se cam ştie cui…

Sub punte

Ianuarie 22, 2008

Băsescu l-a înjurat – la telefon, în direct, se spune – pe Meleşcanu, cel care i-a dat retur documentele privind lotul celor opt, foşti şi actuali miniştri, la modul cel mai grosolan, nu se ştie prea bine, deşi convorbirea a fost în mod sigur înregistrată, dacă de mamă, de tată, sărbători sau alte alea, folosite de gura bogată a românului.

Cu acest prilej, naţiunea emoţionată a aflat că marinerul folosea acelaşi limbaj suburban şi în timpul în care conducea, spre îndoielnica victorie din alegerile lui 2004, corabia DA, între timp ruptă de luptele propriului echipaj, abil întărîtat de căpitan.

Spunea un actual ministru, pentru care Băsescu a dat liber la penal, că expresiile folosite erau unele „de sub punte”. Dumnealui ar fi părăsit cică, revoltat, staff-ul de campanie, însă, ceilalţi membri ai echipajului au rămas lăsîndu-se bălăcăriţi, indiferent de apartenenţa la unul sau la celălalt dintre partidele care produseseră încă o alianţă politică tipic românească, adică una contra naturii.

Acum, desigur, în politică nu prea este loc de fete mari. Nici măcar dama blondă – „Ştiiiţi, euuu, cînd eram laaa Cotroceeeni…” – nu pare prea dusă la biserică, dimpotrivă, după cum îi funcţionează trompeta, poate oricînd, la comanda posesorului de dosare şi bileţele, să folosească limbajul „academic”, că tot s-a ales universitară, de sub punte.

Totuşi, o minimă decenţă ar fi necesară. Nu de alta, dar vom ajunge în curînd să vedem talk – shaw-uri cu bulină roşie. Un lucru este sigur, Meleşcanu nu-l va înjura înapoi pe Băsescu.

Poate, cine ştie, se va găsi cineva la PNL, deşi o asemenea gură (mai) bogată decît a duşmanului „păsăricilor” şi „găozarilor” este greu de imaginat. Să vedeţi însă, stimaţi cititori, ce va fi în campanie!

Campanie care, la partidul primului oier al ţării, a început prin livrarea de pungi cu ceapă şi cartofi, de pe care zîmbeşte un candidat spilcuit, pus în „slujba Crucii şi a cetăţenilor” unui sector oarecare, din Bucureşti. De sub punte s-ar putea auzi un „Tu-ţi crucea…”, absolut normal în atmosfera politică pe care nici cel mai grozav „ambi-pur” nu o mai curăţă de mirosurile pestilenţiale.

Tembemobilul

Ianuarie 21, 2008

Dacă termenul de tembeliziune este oarecum acreditat şi confirmat de viaţă, tembemobilul cred că trebuie introdus şi el în dicţionarul agresiunilor acestor vremuri, în care regulile bunului simţ contează şi funcţionează tot mai puţin.

Între factorii de poluare ceva mai noi, în ofensivă „spectaculoasă”, telefonul mobil urcă perseverent în clasamente. În România acest lucru este vizibil şi datorită numărului absolut aberant de magazine destinate telefoniei mobile.

În Braşov, de exemplu, densitatea acestora a devenit nu numai un factor de stres, pentru cei care ar dori o configuraţie a zonelor comerciale care să le ofere o gamă completă de mărfuri şi servicii, ci şi o emblemă a unei anumite stări de lucruri.

Stare pe care fiecare o percepe cum vrea. Îmi amintesc, poate am şi scris în această rubrică, un prieten din străinătate ne definea scurt, după o plimbare prin centrul vechi al oraşului: „Sînteţi un popor bolnav, care vorbeşte mult la telefon!”. O glumă maliţioasă, desigur, care conţine însă mult adevăr.

Revenind însă la tembemobil, am simţit nevoia să atrag atenţia asupra unui fapt deloc de neglijat, căruia, în ţări civilizate, i se dă atenţia cuvenită. Toată lumea vorbeşte, oriunde, oricum, orice, la un nivel sonor adeseori insuportabil pentru cei din jur. Recent, mă aflam într-un vagon al intercity Bucureşti – Braşov, destul de plin în această perioadă.

Nici nu a pornit bine trenul şi a început coşmarul. În primul rînd soneriile tembemobilelor, setate pe melodii, grohăituri, urlete de tot felul, strigături personalizate chiar. Apoi, s-au declanşat conversaţiile.

Cele mai multe, banale, nesfîrşite, făcute aşa, ca să treacă timpul. Desigur, trăgînd cu urechea te poţi distra, pentru că afli tot felul de lucruri despre personajele care vorbesc şi cu care se vorbeşte.

Nimeni nu se jenează, cu cît strigă şi hăhăie mai tare, se pare, eul fiecăruia dintre vorbitori este mai mulţumit, fiind, chipurile, mai vizibil etalat „asistenţei”, chiar dacă aceasta nu este interesată, ci doar… deranjată.

Culmea o reprezenta, în cazul amintit, o jună care cu o ureche asculta muzică la cd-player, cu cealaltă convorbirea telefonică, urlînd pur şi simplu, deşi, probabil, persoana cu care comunica nu era surdă.

La un moment dat, pe la Sinaia, în tren a urcat o clasă de elevi, a III-a, a IV-a, nu mai mult. Nici nu s-au aşezat bine şi au scos telefoanele mobile. Unii să şi le arate între ei, cu demonstraţii de jocuri zgomotoase, melodii preferate, sonerii şi alte alea, alţii să vorbească cu prietenii din Bucureşti, alţii vorbind chiar între ei, deşi se aflau în acelaşi vagon.

O atmosferă de coşmar, posibilă, desigur, într-o ţară înapoiată, de maimuţoi, cum îi spunea un străin, care fierbea pur şi simplu, nevestei, uluită şi ea de spectacolul sonor. În aceste condiţii, desigur, pare inutil să soliciţi celor încăieraţi pe caşcavalul puterii, pe alte „jucării” la modă, fie ei aleşi, numiţi, plătiţi din banii noştri, să se gîndească la soluţii împotriva acestui act de poluare.

În fond, aşa cum s-a interzis fumatul în locurile publice, s-ar putea, cum, de altfel, în ţările civilizate se poartă, să se definească şi locaţiile unde ai voie sau nu să foloseşti tembemobilul ca mijloc de omorît timpul şi nu pentru a primi sau trimite mesaje absolut necesare, într-o împrejurare sau alta.

Este însă o iluzie că se va întîmpla ceva, într-o ţară în care se cheltuiesc, totuşi, o groază de bani – mare parte comunitari – pentru întocmirea unor hărţi de zgomot care, oricum, nu vor folosi la nimic.