Archive for Februarie 2008

Toate dosarele!

Februarie 29, 2008

L-am ascultat zilele trecute pe şeful statului împărtăşind naţiunii îngrijorarea sa cu privire la ţinerea la secret a arhivei fostului Serviciu Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), din Ministerul Justiţiei, spun unii o adevărată „bombă cu ceas” pentru judecători şi procurori.

De asemenea, tot dumnealui a manifestat şi de această dată, ca şi cu alte ocazii, hotărîrea de a da pe faţă şi dosarele de securitate ale „justiţiarilor”, ceea ce, de asemenea, ar putea produce mari surprize şi o şi mai mare decredibilizare a unui sistem în care, şi aşa, românii nu îşi mai pun nici o nădejde.

O fi bine, n-o fi bine să se facă „masa curată”, fiecare dintre părţile „interesate” îşi are propria părere. Desigur, intră în logica simplă opinia – împărtăşită de orice om de bun simţ – potrivit căreia tratamentul trebuie să fie egal pentru toată lumea. Şi de aici se ridică o întrebare simplă: De ce nu sînt scoase la vedere, în ciuda repetatelor cereri, este drept, ale unei părţi a societăţii civile, dar şi a justificatei curiozităţi a „simplilor cetăţeni”, dosarul şi mapa lui Traian Băsescu?

A se spune că dosarul nu există, că s-a pierdut, că la mapa domniei-sale nu este voie să se umble, cum s-a umblat la cea a nefericitei Norica Nicolai, seamănă cu un banc de adormit copiii, în care nimeni nu poate să creadă.

Deci, este firesc ca toate dosarele – pe principiile aplicate şi în alte ţări, de exemplu în fosta RDG – să fie la dispoziţia celor interesaţi, mai ales atunci cînd este vorba despre persoane publice. Pentru ca acest lucru să se producă, primele documente de arătat publicului, repet, interesat, sînt cele care îl privesc pe „întîiul stătător” de la Cotroceni.

De altfel, un conducător adevărat, în care poporul său poate să aibă încredere, este cel care suportă el însuşi ceea ce le cere celorlalţi.

Cum însă la români o asemenea atitudine pare imposibilă – aproape la orice nivel de… şefie – povestea cu dosarele, prin care, oricum, a scris cine a vrut şi cine nu a vrut, din care au dispărut, în funcţie de forţa… subiectului, filele incomode, rămîne una fără sfîrşit.

Radar contra vize!

Februarie 28, 2008

O ştire transmisă de agenţiile internaţionale de presă a trecut aproape neobservată. Statele Unite au semnat un memorandum cu Cehia, prin care se va suspenda regimul de vize pentru cetăţenii cehi.

Semnarea s-a făcut la Washington, problema este „bătută în cuie”, cehii nu pot decît să se bucure de accesul liber pe „pămîntul făgăduinţei”. Interesant este că acest memorandum se leagă – nimeni nu poate contesta acest lucru – de aprobarea pe care a obţinut-o SUA pentru instalarea pe teritoriul Cehiei a unei baze radar, bază care face parte din programul scutului american anti-rachetă.

Deci, a fost un tîrg şi încă o dată, o ţară fostă comunistă – chiar dacă nu este cam ca noi – ne dă o probă despre modul în care trebuie să fie negociată, desigur, în beneficiul ambelor părţi, ţinînd seama de interesul naţional, orice cerere, indiferent cît de mare este „licuriciul” care o formulează.

Politicienii noştri nu au învăţat, din păcate, această lecţie, ei sînt obişnuiţi să se preocupe de avantajele personale, de conservarea la putere sau pe anumite funcţii, în relaţiile externe practicînd umilitoarea „filosofie”, neaoş-românească, aceea cu „capul plecat, sabia nu-l taie”.

Din această cauză, am rămas mereu coada-cozilor, obţinînd mult mai tîrziu şi de cele mai multe ori prea tîrziu, avantajele pe care alţii şi le-au negociat dur, fără compromisuri care să le afecteze interesele.

Iluzoria axă a lui Băsescu, iată, nu a produs absolut nimic în afară de vorbe. Acum, Uniunea Europeană ne ceartă pentru aşa-zisele avantaje acordate firmei „Ford”. Americanii se fac că ne mustră pe problema Kosovo. Fiecare, dintre cei care ne tratează ca pe nişte prostănaci – nicio legătură cu personajul – care pot fi traşi oricînd de urechi şi chiar „impulsionaţi” cu picioare în fund, profită de politica neghioabă a unor diletanţi care, culmea, în declaraţii demagogice se recomandă „mari patrioţi”.

Deocamdată, cehii vor călători fără vize în SUA.

Noi, nu!

De-a urmărirea penală

Februarie 28, 2008

Poporul român este îngrijorat, disperat chiar, pentru că, iată, Direcţia Naţională Anticorupţie, chiar prin şeful ei suprem, a anunţat că singura persoană urmărită penal în celebrul dosar „Flota”, ar fi însuşi „Zeus”, Traian Băsescu, întîiul stătător de la Cotroceni.

Ceilalţi 80 de inculpaţi au fost declaraţi nevinovaţi şi scoşi de sub urmărirea penală. Făcînd puţină istorie amintesc că, în acest controversat dosar, „lotul Băsescu” a fost acuzat de prăduirea flotei româneşti, care a pierdut mai multe nave maritime mineraliere, de mare capacitate, prejudiciul stabilit de prima expertiză fiind de aproximativ 275 de milioane de euro. Se vorbea de un şir de infracţiuni comise de cei care au gestionat fraudulos asocierea CNM Petromin SA Constanţa, cu grupul norvegian Torvald Klaveness Oslo, grup, bineînţeles, privat.

După 2004, dosarul a fost restituit pe motivul unui text de lege abrogat ulterior, semnarea rechizitoriului de adjunctul PNA şi nu de şeful acestei instituţii, transformată, în 2005, în DNA. DNA care a comandat o altă expertiză, prin care s-a stabilit că prejudiciul a fost 0 (zero) lei şi 0 (zero) bani.

Suspect de rapid, procurorii campioni în lupta împotriva corupţiei i-au scos de sub urmărire pe 79 de inculpaţi, punînd cruce acestei poveşti. Mai mult, pentru aburirea prostimii, s-a dat şi anunţul că singurul urmărit penal rămîne Traian Băsescu, a cărui imunitate nu permite procurorilor să facă nici o mişcare.

Bineînţeles, în afară de statul în poziţia de drepţi. Jocul de-a urmărirea penală a singurului comandant de navă care a dovedit că urăşte flota, gestionînd pierderea ei în condiţii dubioase, şi care, după cum el însuşi recunoaşte, a dat foc la vapoare, este unul penibil, sfîrşitul lui fiind previzibil pentru oricine.

Dincolo de toate speculaţiile care se fac se impune, totuşi, o întrebare de bun simţ: Dacă două expertize se bat cap în cap, de ce nu s-a comandat o a treia? Şi acest lucru se ştie. Poate că ar fi o justificare. Pentru prima expertiză, care a stabilit acel prejudiciu de 275 de milioane de euro, PNA a plătit doar 10.000 de euro, pe cînd pentru cea care a îngropat practic dosarul Flota, urmaşul PNA, DNA, a achitat, unei firme evident mai pricepute, 43.000 de euro.

O mică – mare diferenţă, care, desigur, nu trebuie justificată de nimeni. Acum, toată lumea aşteaptă ziua în care şi ultimul urmărit penal va fi „albit”, după care, în mod firesc, lotul celor 80 trebuie să primească reparaţii, în bani grei – şi obiecte, dacă se poate, de exemplu decoraţii – pentru acest prejudiciu 0 (zero) adus statului român.

Intervenţia statului

Februarie 26, 2008

Se tot discută, mai ales în perioada post-aderare, despre „barierele” puse de Uniunea Europeană, prin organismele specifice, oricărei intervenţii a statului în zona economicului. Recent, la propunerea scăderii TVA la produsele de bază, cei care agită ideea menţionată au sărit în sus.

La fel cînd cineva a îndrăznit să vorbească de plafonarea şi controlul preţurilor în zona consumului strict necesar. Reacţii similare legate de intervenţia asupra preţurilor gazelor, energiei termice, electrice etc. etc.

De cîteva ori, punctual, am scris despre experienţa altor ţări, în general cele care au pornit cam tot ca noi, cum ar fi, de exemplu, Portugalia, ceea ce a atras comentariile „filozofilor” de ocazie.

Mai grav este că acest „pricaz” serveşte unor interese, atît politice, bineînţeles cu efecte „consistente” în zona afacerilor. Fără a lungi vorba, vin, de această dată, cu exemplul surorii noastre mai mari, Franţa, şi pentru că tot scriam ieri despre mereu surprinzătorul ei preşedinte, iată că, în aceeaşi zi, acesta produce cîteva declaraţii care merită băgate în seamă.

Ele pornesc de la un fenomen îngrijorător, creşterea preţurilor, în perioada noiembrie-ianuarie, inclusiv la produse alimentare de bază, cum ar fi untul, iaurtul, pastele, cerealele, biscuiţii, orezul etc. etc. cu 5-48%, dar şi la gaze, cu efecte fireşti şi în alte zone care ard la buzunar.

Faţă de această situaţie, care îngrijorează nu numai cetăţenii, dar şi producătorii – crescătorii de porci, constatînd creşterea preţului jambonului cu 44% au cerut… intervenţia statului! – Sarkozy a anunţat că va propune scăderea TVA la o serie de produse de bază şi, atenţie, îngheţarea preţului gazului metan!

Aceasta, fără să se sinchisească de ce ar putea spune Uniunea Europeană. Uniune cu care, de altfel, Franţa are o serie întreagă de probleme punctuale, unele ajungînd chiar la… tribunal. Nici de această dată, dacă francezii vor să facă mişcările propuse de Sarkozy, nu se va întîmpla nimic.

În ceea ce ne priveşte, am putea, prin conducătorii noştri dragi, care afirmă că îi sînt şi prieteni, în cadrul parteneriatului ciudat semnat la Bucureşti, să-i cerem să impună şi în România măcar îngheţarea preţului la gaze.

Cînd scriu acest lucru, mă gîndesc, firesc, la Gaz de France, societate de stat, beneficiară a… privatizării tipic româneşti, care ar trebui – desigur, glumesc – să asculte de preşedintele ţării sale, chiar dacă acest lucru nu-i convine, aşa cum este obligată să o facă la ea acasă. Oricum, încă odată este demontată „poezia” cu care autorităţile din România încearcă să îşi justifice incapacitatea de a găsi soluţii şi lipsa de decizie, aruncînd „pisica moartă” în curtea Uniunii Europene.

„Măi idiotule!”

Februarie 25, 2008

Preşedintele amator de lucruri strălucitoare, Nicolas Sarkozy, a mai comis una, sîmbătă, la Salonul Agriculturii de la Paris, unde i-a replicat unui vizitator – mai mult sau mai puţin ţărănoi – care a refuzat să dea mîna cu el pentru că l-ar mînji, cu un „Dispari, idiotule!”.

Noi fiind din ţara lui „Măi animalule!” este normal să tratăm cu atenţie „prestaţia” conducătorului surorii noastre mai mari, Franţa. Nu o fac decît din perspectiva „colegilor” lui Sarkozy, fie ei miniştri sau politicieni. Cu surprindere constat o mare înţelegere faţă de o ieşire care, la noi ar fi inflamat politichia, societatea civilă, presa etc., etc.

Doamna ministru al învăţămîntului superior, Valérie Pécresse, a catalogat povestea ca pe un simplu gest de enervare, apreciind că „oamenii politici sînt oameni ca şi ceilalţi, ei au o sensibilitate…”.

Colegul de la agricultură, Michel Barnier a apreciat prestaţia lui Sarkozy, care a răspuns calm, fără să se enerveze deloc. „Preşedintele grupului UMP din Adunarea Naţională, Jean-François Copé scoate şi el în evidenţă calmul preşedintelui, opinînd că întîmplarea a luat o „amploare anormală”.

Xavier Bertrand, ministrul muncii, se plînge că „sistemul” – cu adresă mass-media – nu a reţinut decît „acele” cinci secunde din vizita la Salonul Agriculturii.

„Monica” lui Sarkozy, Rachida Dati, ministrul Justiţiei, a făcut o întreagă teorie asupra protejării preşedintelui în faţa „delincvenţilor periculoşi”.

În sfîrşit, majoritatea oficialilor de dreapta s-au plîns de „toate aceste camere ascunse, aceste microfoane, acest internet”.

Desigur, primul secretar al Partidului Socialist, François Hollande l-a atacat pe Sarkozy, dar nu cine ştie ce. De aici, fiecare trage ce concluzii vrea.

De altfel, Sarkozy a mai avut întîmplări similare, inclusiv un incident cu un pescar breton, care putea să se încheie cu „capete în gură”.

Venind la noi, desigur, susţinătorii fără rezerve ai celui care îi consideră pe ziarişti „găozari”, pe ziariste „păsărici” sau „ţigănci împuţite” au primit apă la moară.

Totuşi, este bine de precizat că dacă în ianuarie Sarkozy aduna 47% francezi mulţumiţi de prestaţia sa, în februarie numărul acestora a scăzut la 38% şi, atenţie, episodul „Măi idiotule” încă nu se consumase.

Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 23-24 februarie 2008

Februarie 23, 2008

Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

1bfoaie23-24februarie.pdf

2bfoaie-23-24februarie.pdf

3bfoaie23-24februarie.pdf

4bfoaie23-24februarie.pdf

Victoria „Bunicuţei”

Februarie 22, 2008

Ieri, la Palatul Parlamentului, Ion Iliescu, „Bunicuţa”, a revenit în forţă la cîrma partidului – chiar de pe poziţia pe care unii o considerau… simbolică – şi l-a impus pe Adrian Năstase în funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional, băgîndu-l în corzi pe Mircea Geoană, cu susţinătorii săi cu tot, de altfel recrutaţi dintre personajele versatile.

A fost, de departe, cel mai interesant eveniment de partid – transmis în direct de cel puţin două televiziuni – de la scindarea FSN încoace. Un eveniment care a adus în scenă, din nou, un Mircea Geoană speriat de perspectiva, nu prea depărtată, de a pierde şefia partidului, producător de bancuri proaste şi gafe – cea cu leul lăsat să cadă, de parcă acesta ar fi subiect de băşcălie, fiind una antologică – şi un Adrian Năstase sigur pe el, însă cu un discurs „diplomatic”, cu care nu a iritat asistenţa şi în care a ţinut să precizeze că, în cazul în care va fi ales, ceea ce s-a şi întîmplat, nu se va răzbuna pe nimeni.

În paranteză fie spus, unor pesedişti fruntaşi – îndeosebi lideri locali – care, după ce au fost pupincuriştii lui Năstase, în aripa aceea anti-iliesciană, au devenit pupincuriştii lui Geoană, iar acum ar fi în stare să atenteze chiar la posteriorul lui Iliescu, pentru a rămîne măcar ce sînt, le tremură vizibil izmenele. Iar Năstase, dacă îi va lăsa să îşi etaleze în continuare calităţile de oportunişti, va avea probleme.

Ion Iliescu s-a dovedit, din nou, extrem de abil în „temporizarea” unor elanuri, reuşind să determine o amînare a unei hotărîri legate de o eventuală moţiune de cenzură, cu trîntirea Guvernului şi cu declanşarea de alegeri anticipate, pentru care PSD nu este pregătit decît, eventual, în mintea lui Geoană, ameţit probabil, în continuare, de promisiunile indecente făcute de Băsescu.

Ion Iliescu a dovedit şi a spus-o franc, atacîndu-l tot pe bietul actual preşedinte executiv, că nu este un produs expirat, ceea ce a declanşat şi disperarea unor comentatori mai „nervoşi”, care s-au hazardat să afirme că, prin discursul lui, ar fi dus partidul cu o jumătate de secol în urmă. Dimpotrivă, PSD a dobîndit, prin această şedinţă, nu neapărat „furtunoasă”, însă destul de tensionată, o vizibilitate pe care nu a mai avut-o de la cîştigarea alegerilor pierdute din 2004.

Partidul s-a arătat naţiunii aşa cum este, a recuperat un lider care, cu toate problemele pe care le are şi le va avea, cît timp face politică la nivel înalt şi ameninţă poziţia celui cu care s-a confruntat la alegerile trecute pentru fotoliul de la Cotroceni, rămîne un politician redutabil, şi a transmis mesaje ceva mai clare, către proprii membri dar şi către electorat, în general.

Desigur, nu va fi armonie deplină, însă anul electoral obligă la colaborare, dar şi la „clarificări”. „Bunicuţa”, despre care Geoană, încercînd să glumească, deşi nu era zîmbetul lui, a spus că este „campion mondial la pus etichete”, a reuşit să-l impună pe „arogant” în faţa „prostănacului”. Ceea ce nu este puţin, pentru că, începînd de vineri, 22 februarie, politica în interiorul PSD va lua, categoric, alt curs.

P.S. Şi pentru ca lucrurile să fie clare pentru cine mai îşi face iluzii, tot „Bunicuţa” a anunţat, în stilul caracteristic, că, după alegerile locale, este posibilă convocarea unui Congres.

Argumentul lui Mutu

Februarie 21, 2008

Se comentează în aceste zile, nu numai la noi, ci şi în Italia, unde se cam ştie cum sînt consideraţi şi trataţi românii, o problemă din fotbal. Şi cum la fotbal este ca în viaţă, şi invers, cred că întîmplarea merită puţină atenţie. Erou: Mutu.

Un sportiv în plină glorie, care nu se bate numai pentru titlul de cel mai bun fotbalist străin din campionatul Italiei, ci şi pentru o poziţie de frunte în clasamentul golgeterilor Seriei A, un om cu un trecut „complicat”, care a dovedit însă că poate să depăşească o perioadă ce părea fatală pentru cariera şi pentru existenţa lui.

Ce a făcut Mutu? Păi, a dat o lecţie celor de la Catania, unde a fost umilit, jignit, într-un mod mizerabil, făcut ţigan şi trimis acasă în România. Venind „returul”, Mutu, fără declaraţii belicoase, s-a exprimat în teren: un gol fabulos, de la 25 de metri, golul victoriei, şi un dans cu mingea prin care şi-a ridiculizat pur şi simplu adversarii. Desigur, sînt mulţi care consideră nesportive fentele prin care Mutu a ţinut să se răzbune.

Ele fac parte din fotbal, fotbalul este meseria lui, pentru aceste fente este aplaudat, adulat, aşa cum se întîmplă şi în cazul altor megavedete, la „jocurile” cărora nu a mai sărit nimeni în sus. Oricum, majoritatea este de partea fotbalistului nostru, iar noi, ca români, avem ceva de învăţat din această poveste: singurul mod în care ne putem impune, ne putem face respectaţi, este valoarea.

Valoarea etalată fără reţineri, prin performanţe care să înfrîngă adversarii, din orice domeniu. De altfel, se spune că întotdeauna cel învins te respectă. Şi nu numai la fotbal.

De personalităţi cu notorietate avem mare nevoie şi ar trebui să le cultivăm, să le sprijinim, să le folosim ca brand şi nu să le tăvălim, cu orice ocazie, prin mlaştina dîmboviţeană, împroşcîndu-le cu noroi.

Legat de acest subiect, simt nevoia să aduc în atenţie relatarea unui prieten, legată tot de acest fel de a ne impune, de a ne simţi egali şi uneori superiori celor care, chiar dacă nu ne iubesc, sînt obligaţi să ne respecte.

Într-un aeroport fiind, acesta, cunoscător al limbii germane – nota bene, căci străinii sînt mereu surprinşi cînd le vorbim limba – a intrat în vorbă cu nişte austrieci. După mirarea legată de posibilitatea de comunicare, aceştia şi-au dat drumul într-un mod absolut surprinzător, aducînd în discuţie un nume care la Viena a devenit legendă: românul Ioan Holender, directorul Operei de Stat, al primei opere a lumii, se poate afirma, fără să greşeşti.

Nu despre romi, nu despre falsificatorii de cărţi de credit, despre cerşetori au vorbit acei oameni, ci despre ceea ce înseamnă valoare românească. Mi-am adus aminte de primăvara lui 2007 cînd, la Viena, cu prilejul premierei operei „Manon” – am şi scris atunci despre acest eveniment de rezonanţă mondială – numele lui Andrei Şerban, care a regizat un spectacol uluitor, cu două megavedete, Netrebko şi Alagna, spectacol care se joacă şi acum cu casa închisă, era rostit cu admiraţie de toată lumea.

Fără a mai insista, este clar că acestea sînt argumentele prin care ne putem integra într-o lume pe care trebuie să o obligăm să ne respecte. Chiar şi „ascunzîndu-i”, uneori… „mingea”!

Surprinşi de Kosovo

Februarie 19, 2008

Un erou al celui de-al doilea război mondial, unul dintre tot mai puţinii veterani rămaşi în viaţă – şi uitaţi, cum este obiceiul pe la noi – m-a sunat imediat după anunţarea independenţei unei ţări care arborează drapelul… albanez.

Din discuţia avută cu acesta, densă, marcată de o experienţă de viaţă absolut excepţională, transcriu o singură frază: „Sîntem, noi, românii, dezbinaţi, incapabili de o reacţie care să ne apere pămîntul ţării, ca înainte de cedarea Ardealului…”. Desigur, mulţi vor sări în sus – aşa cum fac ţîrcovnicii de pe la ONG-uri, liderii de opinie plătiţi de se ştie cine, politicienii sfertodocţi, atenţi doar la „caşcavalul” pe care îl au de împărţit etc., etc. – şi vor spune că situaţia este total diferită.

Acest tip de abordare îmi aduce aminte şi de un panseu celebru al liderului regional Emil Constantinescu, care, într-o anumită ocazie, afirma că România nu mai are duşmani! Acum, că omul fără duşman nu face un ban, este doar o paranteză, însă, afundarea într-un somn fără griji, „somnul cel de moarte”, la urma urmei, poate duce la o catastrofă. Într-adevăr,
România este divizată de luptele politice care nu se mai sfîrşesc, interesul naţional aflîndu-se la periferia preocupării celor care nu vor altceva decît puterea pentru ei înşişi şi pentru apropiaţii lor. Ceea ce se întîmplă, după un eveniment aşteptat de multă vreme, ilustrează afirmaţia de mai sus.

Se ştia de ani de zile ce se intenţionează cu Kosovo, mai mult, în trecutul apropiat, a fost furnizat şi „calendarul”. Conducătorii noştri însă, nu au elaborat nici o strategie legată de un eveniment care poate constitui un precedent – chiar dacă în fiecare caz, începînd cu
Transnistria, continuînd cu Ţara Bascilor şi terminînd, poate, cu Harcov, datele sînt diferite, scopul rămîne acelaşi – în afară de declaraţiile privind nerecunoaşterea noului stat.

Ca membră a Uniunii Europene, ca posibilă perdantă într-o situaţie care, printr-un simplu tîrg al marilor puteri, poate deveni realitate, România ar fi trebuit să se manifeste extrem de activ, prin punerea în dezbatere, în organismele internaţionale dar şi în discuţii bilaterale, prin cererea de garanţii de la partenerii europeni, a acestui gen de scenariu care încalcă grosolan normele de drept internaţional, tratatele existente. Acum se fac declaraţii demagogice, incoerente, se încearcă plătirea unor poliţe politice, evident, în cadrul luptelor interne, şi se întreţine iluzia că la noi nu se poate.

În acest context, doar UDMR dovedeşte că are o strategie atent elaborată, perseverent pusă în operă, privind perspectiva obţinerii unei autonomii pe criterii etnice. Chiar dacă forma va fi alta, fondul va rămîne acelaşi. Cum sîntem, cred, singurul popor care doarme, dovadă imnul care ne cere să ne trezim din somn, orice este posibil.

Foaie pentru minte, inimă şi literatură, 16-17 februarie 2008

Februarie 15, 2008

Vă ofer exclusiv la mine pe blog, suplimentul cultural al Gazetei de Transilvania, “Foaie pentru minte, inimă şi literatură”.

1bfoaie16-17februarie.pdf

2bfoaie-16-17februarie.pdf

3bfoaie16-17februarie.pdf

4bfoaie16-17februarie.pdf