Archive for Martie 2008

„Liberi şi neutri!”

Martie 31, 2008

Nu este o lozincă strigată şi afişată la Bucureşti, de ceva luptători anti-globalizare, ci una etalată de vreo 5000 de austrieci paşnici, într-una din pieţele din centrul Vienei. Aceştia spun un nu hotărît Tratatului European de la Lisabona, cerînd un referendum pentru adoptarea acestuia. „Salvarea neutralităţii, nu Tratatului European” este sloganul sub care s-a desfăşurat mitingul.

Tot mai mulţi austrieci au devenit eurosceptici, nu emoţional, ci în urma unei evaluări atente a pericolului de pierdere a neutralităţii, raportat la „avantajele” promise, de multe ori iluzorii.

Venind acasă, pentru că tot a fost cosmetizat Bucureştiul, iar autorităţile române se fac încă o dată „preş” în faţa oricui, numai pentru a-şi crea o imagine virtuală de apartenenţă la elitele politice, să vedem ce nu ne va aduce reuniunea NATO, nu privind din interior ci dinspre ceea ce se spune şi se scrie în exterior.

În primul rînd, nu va da României nici un răspuns concret la cererea de instalare a unui scut antirachetă suplimentar, care, aşa cum se întîmplă în Polonia şi Cehia, unde lucrurile sînt „bătute în cuie” în această privinţă, să ne asigure securitatea. Apoi, nu vom obţine nici un fel de semnal legat de sprijinirea unei viitoare uniri cu o Moldovă aparţinînd tot mai mult Rusiei. De altfel, Bush îl va întîlni pe Putin la Soci şi nu la Neptun, cum iniţial au anunţat – anunţ „uitat” acum – organizatorii români.

Nu se va întîmpla nimic nici în scurtele şi formalele întîlniri bilaterale ale liderilor noştri cu oaspeţii „de seamă”, nici în privinţa ridicării vizelor pentru SUA, nici legat de îmbunătăţirea relaţiilor cu Uniunea Europeană – „aricită” de neproductiva politică pro-americană a „licuriciului mic” (Băsescu) – nici nu va trece vreo conductă spre Europa prin România, nici, nici…

Va fi un exerciţiu de „balamuceală”, în urma căruia mass-media internaţională va face comentarii suculente.

Comentarii care, înaintea summit-ului, se ocupă de cosmetizarea frenetică a oraşului de obicei tern, vînarea cîinilor vagabonzi, sigilarea canalelor şi scoaterea pubelelor de-a lungul rutelor oficiale, ridicarea maşinilor, înnebunirea traficului etc. etc., toate într-un fel de „olimpiadă a prostiei”, cum inspirat o definea un coleg.

Bref, după ce cortina va fi trasă, cîinii vagabonzi şi boschetarii vor bîntui din nou pe străzi, vopselurile se vor spăla de pe „traseu”, nu ne vom simţi deloc mai „liberi”, ci, dimpotrivă, ne vom gîndi cu teamă la alte „taxe” pe prostie, promovate de „fudulia” celor care îşi propun să însceneze, cu megalomania ce-şi are sorgintea în perioada ceauşistă, evenimente extrem de costisitoare şi care nu produc nimic.

Anunțuri

Menajeria

Martie 30, 2008

Dacă bucureştenii trăiesc sub teroarea NATO – îndemnul „Români, părăsiţi capitala!” va rămîne unul antologic – politicienii, aflaţi în plină luptă electorală, se preocupă mult mai puţin de faptul că această uriaşă cheltuială, „agrementată” cu o imensă „tocătură de nervi”, este inutilă şi nu va aduce nimic mai mult decît, eventual, alte cheltuieli, prin suplimentarea numărului militarilor români care înfruntă moartea în Afganistan, îşi văd de ale lor.

Astfel, Ion Iliescu, tot mai activ – unii zic că din cauză de… „chinezării” – după ce, ca un liber cugetător ce este, precizează că „ţara s-ar fi dus dracului dacă PSD nu sprijinea guvernul PNL”, explică cum beţia puterii „te duce prin toate etapele: la început eşti cocoş, apoi maimuţă, apoi leu şi la urmă porc”. În ce etapă se situează el însuşi, fostul preşedinte nu a precizat, după cum nu a arătat cu degetul spre nici un politician, fie el cocoş sau leu, dar mai ales maimuţă sau porc.

În acest context, hop şi Tăriceanu, tot mai ofensiv, care îi identifică pe Stolojan şi Boc, ceea ce toată lumea ştia de multă vreme, ca fiind „papagalii lui Băsescu”. Este limpede, menajeria politichiei româneşti se arată la vedere.

Nu numai cu porci, papagali, maimuţe, lei(?), cocoşi, ci şi cu şobolani (sau guzgani rozalii), şerpi (chiar dacă cel cu ochelari lucrează tot pe sub pămînt), ulii, corbi, lipitori de tot felul, cîini (loviţi de rabie, nicidecum credincioşi şi prieteni ai alegătorului), vulpi şirete, broaşte rîioase şi inventarul zoologic ar putea fi îmbogăţit la nesfîrşit.

Din păcate, însă, spaţiul, în care evoluează bezmetic această faună mizerabilă, rămîne tot biata ţară românească.

„Internaţionala”, pe dreapta!

Martie 28, 2008

M-a vizitat un coleg de la unul dintre cele mai importante ziare din Franţa, venit în România, normal, pentru summit-ul NATO, dar şi pentru a discuta cîteva probleme legate de activitatea Asociaţiei Internaţionale a Ziarelor, în perspectiva unei întîlniri pe tema Olimpiadei de la Beijing şi a viitorului congres anual de la Göteborg, acestea fiind, de fapt, motivele pentru o deplasare la Braşov.

O deplasare care l-a umplut de nervi datorită drumului de la Bucureşti la Braşov, parcurs în vreo trei ore jumate, ceea ce, la o distanţă de 170 km, i s-a părut inadmisibil. Cum municipiul nostru este unul de cultură europeană, care are ce arăta, şi-a revenit repede.

Dar nu despre problemele presei şi despre vizita sa la Braşov vreau să scriu în editorialul de faţă, ci doar despre o referire punctuală, la un eveniment, întîmplător legat şi de Franţa, greva angajaţilor de la Renault. Distinsul meu coleg nu a avut absolut nimic împotriva a ceea ce se întîmplă în aceste zile la „Dacia”, dimpotrivă, mi-a furnizat şi alte informaţii legate de întîmplări similare cu care se confruntă producătorul de automobile care a investit şi în România.

Ceea ce l-a frapat a fost faptul că demonstranţii, care cer, în principal, participare la profit, au cîntat „Internaţionala”, adică „Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii…”. Nu imnul „oropsiţilor” l-a nedumerit – el se cîntă încă peste tot în lume, rămîne un imn al stîngii – ci ceea ce i-au spus muncitorii cu care a stat de vorbă referitor la preferinţele lor… electorale.

În proporţie covîrşitoare aceştia au declarat că votează cu dreapta, cea de centru, nu extremă. Or, a trage „Internaţionala” pe dreapta, lui i s-a părut ciudat şi, „combinînd” întîmplarea cu altele, trăite în cele cîteva zile de cînd se află în România, inclusiv bălăcăreala de la ceremonia preluării Craiovei de către Ford, mi-a spus că se simte ca într-o „colivie de nebuni”.

Eu aş zice, fără să greşesc, „casă de nebuni”, căci aceasta este, la urma urmei, realitatea. Iar faptul că interpreţii „Internaţionalei” sînt pe dreapta, nu mă miră.

De fapt, ei nu ştiu care-i stînga, care-i dreapta, votează emoţional, ca toţi românii, rătăciţi într-o politichie unde doctrinele sînt, eventual, fluturate demagogic, la nivel declarativ, căci cei care şi le asumă nu le cunosc sau le bagatelizează, ignorîndu-le pur şi simplu în jocul intereselor.

În fond, stînga nici nu există într-o Românie în care exponent al acesteia se vrea un PSD cu melon în loc de şapcă sau bască. Greu de explicat, greu de înţeles, chiar şi de către un ziarist care bate lumea în lung şi-n lat, la o ţară care, totuşi, se pretinde de sorginte şi cultură europeană şi care chiar a devenit membru cu drepturi depline al UE.

„Toleranţă zero”

Martie 27, 2008

Revin la subiectul „toleranţă zero”, justificat, pentru că disoluţia autorităţii este evidentă, într-o Românie aflată într-o criză morală avansată. Teoria „ferestrei sparte” – care spune că, dacă acela care a spart un geam, nu este prins şi pedepsit imediat, în scurt timp va teroriza cartierul – este aplicată în toate ţările civilizate, dînd rezultate despre care am scris cu alte ocazii.

Iată, românii devin şi ei subiectul aplicării ferme a „toleranţei zero”, însă nu la noi în ţară, ci în Italia. Astfel, Francesco Rutelli, candidat din partea democraţilor la Primăria Romei, a declarat clar, în cadrul campaniei electorale, că nu va fi bun cu românii răi, cărora le va aplica strategia amintită mai sus!

Delincvenţa „made in Romania” este de-acum şi o temă electorală pentru politicienii italieni, dar şi o probă a ceea ce sîntem ca popor şi nivel de cultură şi civilizaţie.

Interesantă este şi opinia lui Franco Frattini, fostul vicepreşedinte al Comisiei Europene: „… cine vine în Italia pentru a comite infracţiuni, trebuie să fie întîmpinat cu aceeaşi toleranţă zero cu care românii sînt trataţi în propria ţară…”. Domnul Frattini se referă, probabil, la cu totul altă ţară, pentru că, la noi, situaţia este cu totul alta, legile fiind pur şi simplu călcate în picioare, de cine vrei şi cine nu vrei, pe toate palierele, de la tîlharii de rînd, pînă la infractorii cu gulere albe.

Ce ar mai trebui să ştie respectivul domn – ca şi alţii, dezinformaţi şi ei – este faptul că, pentru străini, în România, toleranţa este şi mai mare decît pentru români. Aşa sîntem noi, un popor cu mentalitate de slugi. Şi ca să nu o mai lungesc, iată ce mi-a declarat un slujbaş care se străduieşte să aplice legea, în mod egal, pentru toţi cei care o încalcă: „Ni s-a spus să o lăsăm mai moale cînd e vorba de străini…”. Orice comentarii sînt de prisos.

Deocamdată, „toleranţa zero” este, în actualul sistem, imposibil de aplicat într-o Românie în care, este de notat şi acest lucru, se mai practică şi o discriminare pozitivă, pentru străinii care au voie să-şi facă de cap mai ceva decît românii, şi ei lăsaţi destul de liberi din acest punct de vedere.

Manipularea fotbaliştilor

Martie 26, 2008

Preşedintele Traian Băsescu a ales, pentru a decora generaţii de fotbalişti, care au adus mai multă sau mai puţină glorie sportului românesc, o atmosferă conflictuală, împinsă la maxim, aşa cum îi place şi îi cade bine.

Scandalul „bricheta” a picat „mănuşă”, pentru că, altfel, lunga ceremonie ar fi fost, în ciuda aglomerării de vedete, una plictisitoare. „Regia” a stabilit însă – inspirat, trebuie recunoscut – ca ultimul pe listă, cu voia preşedintelui, să fie tocmai arbitrul Deaconu, cel  care a avut, este drept, curajul să întrerupă un meci cu grad de risc ridicat, căci despre nivelul la care s-a jucat nu se poate spune acelaşi lucru.

S-a creat suspans, mass-media audio-vizuală a făcut totul pentru a-şi creşte rating-ul, jucîndu-se cu „uite decoraţia, nu e decoraţia”, şi astfel toată lumea a cam uitat de fostele şi actualele glorii, aşteptînd „momentul de vîrf”, în care preşedintele urma să îl decoreze pe cavalerul fluierului şi să îi spună un „Bravo, bă, hă, hă, hă…”.

Scena s-a produs cum s-a planificat şi românii, chiar şi cei care nu se prea dau în vînt după fotbal, au avut parte de circ. Revenind însă la ceremonia de la Cotroceni, cum spuneam, „planificată” pe o stare conflictuală în interiorul fotbalului românesc şi în avanpremiera unui meci cu echipa celor care, după Băsescu, au făcut din Marea Neagră un lac rusesc, rămîne un gust amar, provocat de încă o manipulare electorală a unei categorii, mă refer la sportivi, de care, ca şi de artişti, cei aflaţi la putere sau dornici să acceadă la „ciolan” îşi aduc aminte doar atunci cînd au nevoie de imagine aducătoare de voturi.

Desigur, contextul în care s-a produs decorarea „la grămadă”, laureaţii parcă stăteau la coadă la „împinge tava”, nu umbreşte meritele unor sportivi care au adus bucurii suporterilor lor, care au scris – aşa cum s-a putut în cadrul nesfîrşitei noastre „balcaniade” – filele istoriei „zbuciumate” a fotbalului românesc. Peste ani manipularea aceasta va fi uitată iar urmaşii îşi vor aminti doar de goluri, fente, autogoluri, victorii, înfrîngeri, blaturi, etc. etc.

Cu Bush pe autostradă

Martie 25, 2008

În presa de marţi au apărut o serie de ştiri – alarmiste! – cum că vom fi pîrîţi lui Bush, în timp ce acesta va survola frumoasa Transilvanie, că nu le-am plătit celor de la Bechtel prestaţiile „la zi” pentru cea mai scumpă autostradă din Europa.

Desigur, ştirea a declanşat o serie de comentarii, unele „pe bune”, altele de intoxicare, depinde din ce direcţie ne-au fost transmise.

Mulţi au încercat să bagatelizeze povestea – justificat şi de modul în care partea română prezintă situaţia, de nu se mai ştie dacă datoriile sînt de 132, de 51 de milioane euro sau lungimea de autostradă, oricum restantă de anul trecut, ce urmează să fie finalizată în acest an este de 45 sau de 25 km – la modul „Tocmai de Bechtel o să se ocupe Bush!”.

Păi, tocmai de Bechtel se va ocupa, fiindcă Bechtel este o companie – pe care noi am mai prezentat-o – cu o forţă capabilă, şi a fost uneori folosită în acest sens, să destabilizeze economia unei ţări.

De altfel, în paranteză fie spus, despre intervenţia ciudată a ambasadorului american, ca „avocat” de ocazie al companiei, s-a vorbit destul cu cîteva săptămîni în urmă. Revenind la subiect, iată cîteva argumente care vă vor convinge că Bush are toate motivele să se preocupe de stadiul plăţilor, nu al lucrărilor, la autostrada Transilvania.

Bechtel este o întreprindere de nivel mondial, cu sediul la San Francisco, ea posedînd 40 de birouri în întreaga lume, în care lucrează 40.000 de angajaţi. Pentru 2007, după cum se anunţă într-un comunicat din 19 martie 2008, Bechtel anunţă venituri record de 27 miliarde euro.

Zona de acţiune: drumuri şi sisteme feroviare, aeroporturi, porturi, centrale cu combustibil fosil şi nuclear, rafinării şi instalaţii petrochimice, mine, apărare şi instalaţii spaţiale, reţele de comunicaţii, exploatarea cîmpurilor petrolifere şi de gaze etc. etc.

Este prezentă în toată lumea, acum participînd activ, de exemplu, la reconstrucţia Irakului. A realizat, printre altele, tunelul şi legăturile feroviare sub Canalul Mînecii, aeroportul internaţional din Hong Kong, a stins incendiile din Kuweit, s-a angajat în lucrările de refacere după uraganul Katrina şi lista ar putea continua cu multe proiecte de marcă, de pe toate meridianele.

Cred că nu mai este cazul să continuăm demonstraţia, este limpede ce înseamnă Bechtel, chiar şi pentru preşedintele Bush. Este mai neclar însă cum au negociat contractul, care a crescut, de la an la an, ca legendarul nostru Făt-Frumos, toţi cei care s-au succedat la putere şi în funcţiile care au avut acces la „tîrguielile” cu megacompania americană.

Cum însă, în România, a devenit regulă ca nimeni să nu plătească pentru ciudatele „gafe”, voite sau involuntare, care au dat găuri uriaşe bugetului, rămîne doar să concluzionăm că, cu Bechtel, s-a negociat… tembel.

Rotaţie pentru protecţie?

Martie 24, 2008

Luaţi cu „aruncarea brichetei”, „tonomatele”, „vangheliadele” etc., etc., majoritatea comentatorilor au trecut cu vederea o „mişcare” ce merită pusă în discuţie: rotaţia şefilor de la Finanţe.

Pe scurt, pentru cei care nu cunosc „situaţia”, directorii finanţelor publice au fost „învîrtiţi”, pe principiul cunoscut al „sacului cu şoareci” şi uite aşa, de exemplu, la Braşov ne-am trezit cu şeful de la Dîmboviţa, în timp ce al nostru boss a fost trimis tocmai la Piatra Neamţ.

Suprinzător, nu am auzit încă nici de proteste, nici de… refuzuri. Despre directorul braşovean se spune că şi-a aranjat, în calitate de preot – un fel de „violon d’Ingres” – o parohie bogată, bine dotată, ceea ce îi creează posibilitatea de a „defecta” din administraţie şi a trece la cele sfinte.

Nu a făcut-o, cine ştie, poate sînt doar vorbe, aşa că, de acum, se va lupta cu evazioniştii de la Neamţ. Revenind la „cestiune”, evident, toată lumea se întreabă ce a determinat această „rotaţie a cadrelor”, care aminteşte de obiceiurile… comuniste.

Trecînd peste explicaţiile oficiale, în care nu crede nimeni, aici mi se pare că este vorba de protejarea şefilor într-un an „complicat”, în care s-ar putea să primească tot felul de comenzi politice, nu neapărat de la putere, ci din mai toate direcţiile posibile – „selectate”, desigur, după perspectivele de a accede la „ciolanele” post-electorale – avînd în vedere că mulţi dintre ei au fost promovaţi în scaune de alte partide decît cel care conduce, unii „datînd” chiar de pe vremea PSD, alţii fiind „împinşi” de PD, devenit PD-L, alţii promovaţi pe criterii „oculte”.

Pentru o „curăţenie” – sînt evazionişti cunoscuţi de ani de zile, dosare plimbate la nesfîrşit, datornici „de serviciu”, mereu „uitaţi” de cei care ar trebui să-i „execute”, să dea drumul la „cîini”, să recupereze sume uriaşe datorate statului – este, în mod sigur, prea tîrziu. Pentru „hărţuială” este, însă, OK.

Posibilii „donatori fruntaşi” vor fi „storşi” sau „ţinuţi de la mînă”, după cum devine cazul. „După”, vor fi lăsaţi să-şi vadă de treburi, iar cei care au dat cu banul unde trebuie vor fi cadorisiţi, în linia cunoscută, cu de toate, începînd de la lucrări publice pînă la funcţii în administraţie, continuînd cu alte avantaje” pe care nu le mai enumăr, fiindcă ar trebui să consum prea mult spaţiu tipografic. În concluzie, o rotaţie pentru protecţie.

A cui protecţie? Depinde din ce direcţie priveşte fiecare.

Precedentul Deaconu

Martie 23, 2008

Fotbalul românesc seamănă perfect cu societatea în care îşi etalează personajele, fie ele încălţate cu ghete de marcă şi lovind „băşica”, fie cu fluiere şi fanioane, fie cu gulere albe, la lojă, trăgînd de sfori, prin culise sau stînd cu geanta cu bani prin tribune, sau folosind mijloace dintre cele mai sofisticate pentru a-şi atinge scopul.

Care este unul singur: bani, cît mai mulţi bani! Chestia cu gloria s-a fumat demult. Joi, în Giuleşti, unul dintre cele mai mizerabile stadioane din România şi nu numai, „marcă” brevetată nu numai datorită publicului primitiv, agresiv, ci şi „marelui conducător”, vestitul „Savarină”, devenit, ulterior, „Loterie”, cel care, de la limba de lemn utecistică, a trecut la exprimări învăţate pe deasupra din dicţionarele de neologisme şi dat ochii peste cap, pentru a da impresia că gîndeşte. Nu insist asupra a ceea ce s-a întîmplat, am şi lăsat să se sfîrşească etapa, pentru că povestea „brichetei” – o fi fost conformă cu normele europene? – este de-acum arhicunoscută.

Vreau doar să precizez că Deaconu – despre care, urgent, am aflat că este bandit, duşman al Rapidului şi al altor echipe, finul lui Naşu, şpăgar, găzdar etc. etc. – a procedat corect şi, punctual, pentru decizia sa curajoasă, merită felicitări. El a spulberat şi „legenda” că întreruperea unui derby ar declanşa „băi de sînge”, cum ameninţa, într-o situaţie similară, „Il Capo di tutti Capi”.

O asemenea abordare ar putea, în timp, să creeze, dacă nu o nouă mentalitate, greu de „implementat” la români, măcar o nouă atitudine faţă de spectacolul sportiv. „Binele” se face cu forţa, fără jumătăţi de măsură, cu bastoane în cap şi cu cătuşe, numai astfel se va ajunge ca publicul să asiste la meciuri ca la teatru, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în Anglia.

În Anglia, unde violenţa pe stadioane părea de nestăvilit la un moment dat şi unde, acum, suporterii, dacă vor să rişte, se bat pe stradă, chiar şi cei ai aceleiaşi echipe, între ei, dacă sînt izolaţi de adversari, unde forţele de ordine îi „toacă” fără milă.

Revenind la fotbalul nostru, cel de toate zilele, mai notez că a fost viciat încă un rezultat care s-ar putea să dea o altă ordine decît cea de-acum pe podiumul campionatului, la Iaşi, unde ceferiştii latino-americani, suedezi, portughezi etc. etc. au fost învinşi printr-un penalty inventat de Augustus, fiul lui, finul lui, „fratele” lui…

Ce-i de făcut? Nimic! Nimic, pentru că fotbalul românesc, ca şi societatea de altfel, nu se poate vindeca decît dacă TOŢI cei care îl conduc – de la vîrf, pînă la echipele care se războiesc prin eşaloanele inferioare – ar fi trimişi să se ocupe de alte „jucării” şi i-ar lăsa pe alţii să conducă.

Soluţia este inimaginabilă, aici este vorba nu despre „cooperative” ci despre o „uniune” a acestora, structurată pe „reguli” care exced nu numai fair-play-ului, ci şi legilor, atîtea şi aşa cum sînt ele în România. Mai mult, „alţii”, care trebuie să vină tot din interior, sînt croiţi după chipul şi asemănarea „tăticuţilor”.

Aşa că, cum în fotbal este ca-n viaţă, şi invers, va rămîne „cum am vorbit”. Este de reţinut doar că Deaconu – cum o fi el – a creat un precedent. Dacă onor comisia chemată să decidă o va scălda, cum s-a mai întîmplat, pentru a împăca şi capra şi varza, gestul lui va rămîne unul absolut nesemnificativ.

Cu poalele-n cap

Martie 21, 2008

Războiul de doi bani, cu muniţie dîmboviţeană, dintre preşedinte şi premier, atinge, tot mai mult, cu fiecare episod, ridicolul. Se pare că apetitul pentru conflicte permanente, „implementat” de Băsescu cu perseverenţă, de altfel, arma sa cea mai puternică, într-un arsenal extrem de sărac, aproape nul, în ceea ce priveşte construcţia, indiferent în ce zonă a vieţii economice, sociale, culturale etc., a prins.

La Craiova, cu prilejul unui eveniment care ar fi trebuit să fie marcat de o înaltă ţinută, dată fiind amploarea lui şi comentariile provocate pe plan internaţional, mai ales în sînul Uniunii Europene, preluarea „Automobile Craiova” de către „Ford”, cei doi s-au dat în stambă, în public, producînd, mai ales la oaspeţi, stupefacţie. Tema, una cunoscută, aceea a taxei auto, pusă, desigur, în ecuaţie cu „aici sînt banii dumneavoastră”.

Ce şi-au spus nici nu are vreo importanţă, sînt „texte” cunoscute, însă momentul ales reglărilor de conturi a fost total nepotrivit.

Chiar dacă „băştinaşii”, aşa cum îi ştim pe români, imparţiali şi băşcălioşi, gata să-şi etaleze primitivismul şi incultura, cu orice ocazie, au aplaudat frenetic şi pe un combatant, şi pe celălalt.

Combatanţi care au continuat ceea ce au început în cadrul ceremoniei de preluare cu declaraţii „după”, în care au extins acuzaţiile pînă la procopsirea personală şi cea a „prietenilor” care ştiu de ce.

În concluzie, încă o secvenţă mizerabilă, dintr-o telenovelă ce nu se mai sfîrşeşte, difuzată într-o veselie suspectă, dată fiind criza majoră în care se află economia românească, lovită de ceea ce se întîmplă pe plan internaţional.

Nimic nu contează, însă, atunci cînd este vorba de războaiele preşedintelui, purtate împotriva tuturor, în linia gîndirii marinăreşti.

Cît despre ce-or fi înţeles cei de la „Ford”, oficialii şi ziariştii străini, nu contează dacă scopul a fost atins, naţiunea avînd parte de un nou meci, neîntrerupt prin accidentarea arbitrului, ci prin plecarea lui Tăriceanu, care, din motive pe care şi le imaginează fiecare cum vrea, a cedat.

Cine are pămînt…

Martie 20, 2008

„Noi vrem pămînt!” – strigătul deznădăjduit al răsculaţilor din 1907 – devine un slogan tot mai actual, însă cu alte conotaţii, fiindcă nu cei „desculţi” cer… terenuri, ci cei care au şi vor să mai aibă.

Pămîntul a devenit, în România, „moneda” cea mai productivă, „cheia” care deschide toate seifurile. Cu cărţi funciare falsificate, cu testamente inventate, cu mătuşi sau alte neamuri de calici procopsite dintr-odată, cu acces liber la înfruptarea din domeniul public, direct sau prin schimburile cele mai aberante etc., etc. cei „orientaţi” au adunat în cîţiva ani cît alţii – în ţări „normale” – în cîteva generaţii.

În România, după cum se vede cu ochiul liber, investiţiile – fie ele în infrastructură sau producţie – se aşează pe hartă, în majoritatea cazurilor, aceasta fiind regula, pe unde au pămînturi, luate ieftin sau pe nimic, cei „care trebuie” să se îmbogăţească. Este o competiţie în plină desfăşurare, căci ţara mai are pămînt.

Zilele acestea asistăm la un scandal pe tema terenurilor cumpărate de firma Nokia, în vestita comună Jucu, din zona Clujului, cel atrăgător pentru investitori şi datorită sforilor trase de profitori. Toţi cei vizaţi neagă orice mînăreală şi, în mod sigur, DNA o va lua din nou „în barbă”.

Mai mult, hop şi Boc, care face poc, cu o legendă cum că ancheta ar fi fost declanşată de cei care vor să alunge una dintre marile firme, marcă de prestigiu, care ar vrea să cumpere pămînt – căci mai este, slavă Domnului – şi să se aşeze tot în zonă.

Că firma respectivă nu este interesată de Cluj este o altă poveste, însă, „oferta” a fost practic făcută. Este drept, într-un mod „şmecheresc”. Cert este că, în România anului 2008, cei care au pămînt strigă „Noi vrem mai mult pămînt!”, iar cei care n-au bat din buze, asta ca pregătire pentru vremurile cînd vor bate din palme.

Bătaia, cu parii, furcile şi toate celelalte, devine, în condiţiile în care fericiţii comercianţi cu pămînt îşi consolidează sistemul de autoapărare, practic imposibilă.