Archive for Iunie 2008

Ghid de supravieţuire

Iunie 30, 2008

În politică, potrivit moralei de sorginte balcanică a celor care au făcut din aceasta un mijloc de parvenire, se practică, la greu, pentru supravieţuire – adică rămînerea în „acvariul” aducător de avantaje – mersul de pe un trotuar pe altul, de pe stînga pe dreapta, evident, cu puparea posterioarelor corespunzătoare, în funcţie de puterea de decizie a purtătorilor acestora.

La Braşov există un personaj emblematic pentru acest sport, practicat în beneficiul propriu, sub legenda promovării „interesului de partid”.

Cu o dezinvoltură remarcabilă, respectivul s-a poziţionat, de fiecare dată, pe partea celor care au împărţit „caşcavalul”, în propriul partid, dar şi de la înălţimea formaţiunilor adverse, atunci cînd acestea s-au aflat la putere.

Acum, strigă, ca din gură de şarpe, că ar fi victima maşinaţiunilor staliniste. Maşinaţiuni, culmea, puse în operă de cei cu care s-a aflat, vremelnic, în „tandreţuri”.

Cei din Sud. Pe care nu a vrut să-i supere cînd a poziţionat Braşovul „nicăieri”, lipsind, strategic, de la întîlnirea „revoluţionară”, a organizaţiilor din Transilvania.

Pus pe făraş de sudişti, s-a trezit, brusc, solidar şi prieten cu „coledzii”, care au primit şi ei picioare în fund pentru rezultatele catastrofale din alegeri, din grupul de… Transilvania, abil evitat într-un moment în care nu se prea ştia ce o să se aleagă de la vîrf, pîinea şi cuţitul fiind disputate de mai multe forţe.

Ieri, omul lui Năstase, apoi, printr-o piruetă (ne)elegantă, o virtuală lipire de zona Iliescu, părăsită, fără regrete, pentru puparea posteriorului lui Geoană. Şi tot aşa, din „pupic” în „pupic”, dar şi cu mijloace de sensibilizare a celor puternici, la momentul respectiv, purtate, spun gurile rele, cu „tăşcuţa”, omul nostru se dovedeşte unul dintre cei mai mari maeştrii ai supravieţuirii – mereu pe plus, fie în opoziţie, fie la putere – din politichia românească.

Drept care, cred, ar trebui să scrie – sau să-i pună pe alţii, cărora să le împărtăşească întreaga „experienţă” – un ghid de supravieţuire, lucrare ce ar putea fi de mare succes, aducătoare chiar de atît de vînate şi dorite grade şi titluri… „ştiinţifice”.

Ospătari în şlapi

Iunie 30, 2008

Sîntem, probabil, oraşul cu cea mai mare densitate de terase din România. Şi străinii, care (mai) vin să ne viziteze, se miră de ceea ce văd. Este bine? Este rău? Greu de spus.

Totuşi, avînd în vedere că, în mod declarat public, turismul a devenit o prioritate pentru Braşovul economic aflat în cădere liberă, în lipsă de multe alte posibile atracţii, pe care le-am putea importa – ca idei – foarte simplu, terasele oferă ceva mai mult decît nimic.

Pentru ca totul să fie OK, ar trebui, însă, respectate şi unele norme minime, care ţin de civilizaţie, în general, dar şi de prevederile legislative pe care, presupunem, patronii le cunosc iar instituţiile abilitate veghează la respectarea lor. Unele „probleme” se văd cu ochiul liber.

Ţinuta ospătarilor, de exemplu. Că nu au ecusoane – cerinţă elementară pentru cei care vin la contact cu consumatorii – nu ar fi mare lucru. Ţinuta acestora însă, cu excepţia unor unităţi, care ţin la firmă şi la… categorie, te trimite cu gîndul, undeva, în Africa.

Desigur, nu pledează nimeni numai pentru uniformele clasice, „echipele” care servesc, mai ales pe terase, pot fi îmbrăcate şi cu ţinute mai lejere, însă, identificabile pentru clienţi şi pentru… controlori.

Am văzut ospătari şi ospătăriţe în şlapi, cu picioarele murdare, să ne ierte cititorii, unii nici cu unghiile de la mîini nu stau prea bine, cu burice goale, tricouri transpirate, pantaloni scurţi (!) şi „inventarul” ar putea continua.

Trecînd la calitatea servirii, începînd cu modul de prezentare al ofertei, pînă la prestarea efectivă a serviciilor, acestea sînt specifice unei adunături luată de pe stradă, fără nici un fel de calificare. Aşa, de curiozitate, i-am întrebat pe cîţiva, la întîmplare, despre analizele medicale efectuate înainte de angajare şi periodic, rezultatul fiind o previzibilă ridicare din umeri.

Aceasta este situaţia la vedere, într-o zonă care ar putea declanşa adevărate „bombe”, fiindcă, dacă s-ar intra serios cu controalele igienico-sanitare, în mod sigur, surprizele ar fi foarte mari. Nu numai din cauza picioarelor murdare care bîntuie, probabil, şi prin bucătării, a degetelor nepricepute, care se înfig prin farfurii, ci şi din „defecţiuni” care ţin de întregul proces de aprovizionare, pregătire a produselor oferite, protejarea acestora, mai ales în condiţiile de caniculă şi chiar a alcătuirii notelor de plată, atunci cînd sînt prezentate clienţilor.

Altfel, e bine, sînt terase multe, există şi legislaţie privind funcţionarea acestora, de la condiţiile igienico-sanitare, pînă la orar, muzică etc., etc., mai rămîne doar ca normele legale să fie cunoscute de cei care administrează şi deservesc aceste unităţi iar instituţiile cu atribuţiuni de autorizare şi control să îşi intre în rol, aşa cum se întîmplă în toate oraşele civilizate, care îşi protejează cetăţenii, oaspeţii şi… imaginea.

Adio „eternului” dom’ Costel

Iunie 27, 2008

De mult nu au mai sunat atît de insistent telefoanele redacţiei, mai-mai să se blocheze liniile. Membri de partid, să precizăm, PSD, aliaţi sau adversari politici ai social democraţilor, simpli cetăţeni, ca să spunem aşa, au ţinut să comenteze, în fel şi chip, un fenomen care părea, pînă nu de mult, de natura paranormalului, debarcarea preşedintelui Constantin Niţă din fruntea organizaţiei pe care a condus-o din eşec în eşec.

De-a lungul mandatelor sale, „onorabilul” preşedinte – care nu a ţinut niciodată seama de faptul că lumea este plină de mormintele unor personaje care s-au crezut de neînlocuit dar merge înainte – a cedat, de fiecare dată, deliberat, în beneficiul unor relaţii „speciale” cu cîştigătorii, Primăria Braşovului, ca şi Consiliul Judeţean, încercînd să acrediteze ideea că, în ciuda faptului că beneficiază de un „mare conducător”, PSD Braşov nu are „lipici” la electorat.

De fiecare dată, „gogoşile” – nici o legătură cu fursecurile sau savarinele – au fost înghiţite pe nemestecate de conducerea superioară, care l-a tratat pe dom’ Costel ca „băiat bun”.

„Bun la toate”, au întreţinut „legenda” acoliţii săi – procopsiţi peste noapte, beneficiari, mai ales în timpul guvernării PSD, de avantaje importante – care au acreditat ideea că „şeful” este de neclintit, datorită „tăşcuţei” cu care s-ar fi prezentat sau s-ar prezenta la Năstase, cît a fost cazul, la Geoană, după întoarcerea spatelui fostului preşedinte, la alte personalităţi care, chipurile, contra „mici atenţii”, l-ar fi susţinut etern în funcţia din care, iată, nu s-a dat dus pînă nu i s-a tras un şut în partea posterioară.

În paranteză fie spus, doar Braşovul, Clujul – despre care toată lumea ştie că joacă cu sigla Băse pe tricourile portocalii, dăruite de Boc&Comp. – şi Bihorul s-au pus, refuzînd o demisie de onoare, în situaţia umilitoare de a-şi vedea conducerile organizaţiilor dizolvate printr-o decizie, ca o palmă răsunătoare, de la vîrf.

Prin dispariţia „eternului” preşedinte al organizaţiei – de la conducerea acesteia, evident – pesediştii braşoveni au şansa de a constitui o stîngă puternică, menită să asigure atît de necesarul, pentru democraţie, echilibru pe scena politică locală.

Deocamdată însă, organizaţia este controlată de „băieţii” celui care, cel puţin pînă la închiderea ediţiei, rămîne vicepreşedinte al PSD, pe ţară, ceea ce i-a făcut deja pe „contribuabilii” la rezultatele ruşinoase de la alegerile locale să îi ameninţe pe cei care ar dori o schimbare radicală cu întoarcerea „eternului” dom’ Costel, care „va face să curgă sînge”.

Lucru posibil doar dacă, într-adevăr, principiul „tăşcuţei”, cu care ar fi bătut drumul Bucureştiul ani de zile, funcţionează. Primul semnal după mazilire este că o serie de persoane cu idei social-democrate, care au stat deoparte din cauza amintitului domn, dar şi alţi simpatizanţi s-ar putea apropia de PSD Braşov, care, în sfîrşit, nu mai este asimilat ca aparţinînd lui Constantin Niţă.

La mare, la soare…

Iunie 27, 2008

Despre guvernul lui Geoană am scris. Un ziar central semnala faptul că, pe holurile sediului central al partidului – şi nu numai – unii pesedişti se alintă sau se maimuţăresc, cum vreţi, cu apelativul „domnule ministru”. Adică, vezi Doamne, „excelenţele lor” se consideră deja parte a viitorului cabinet Geoană.

Pînă atunci însă, după cum scrie un alt ziar, la hotelul Malibu – nu vă speriaţi, din Mamaia, nu din Pataya – „PSD numără pagubele la locale”. Împins de la spate, preşedintele a convocat Comitetul Executiv Naţional, evident, pentru a discuta despre viitoarea guvernare – cel puţin pentru public – şi, probabil, la presiunile celor care îşi mai păstrează, în ciuda căldurii, un dram de luciditate, despre rezultatele catastrofale obţinute de unele organizaţii la alegerile locale.

Dacă celelalte partide importante au stabilit nişte criterii de evaluare şi au luat măsuri, măcar de ochii lumii, la PSD Geoană încearcă să ţină batista pe ţambal, după ce i-a mustrat „părinteşte”, neaplicînd vreo sancţiune, pe liderii organizaţiilor cu rezultate mult sub procentele obţinute în 2004.

Cînd, nota bene, PSD se erodase, fiind la guvernare. Printre organizaţiile repetente se numără şi cea de la Braşov, care, la Consiliul Judeţean a obţinut un scor cu 22% mai mic decît în 2004. Printre „performante” se mai află Alba, Arad, Buzău, Călăraşi, Cluj – cu grupul acela despre care nimeni nu mai ştie în ce culoare este îmbrăcat – Prahova, Giurgiu ş.a.

Deocamdată, semnale de demisii de onoare nu au venit decît dinspre Alba şi Giurgiu. În rest, toată lumea este OK, fericită, la mare, la soare, unde se pregăteşte de… guvernare.

Geoană are guvern

Iunie 25, 2008

Năstase are buncăr. Geoană, ca să se dea şi el mare, are guvern. Virtual, bineînţeles. În timp ce la adversarii politici puternici, PD-L şi PNL se face bilanţul rezultatelor de la alegeri, cu măsuri, bazate pe criterii de procentaj clare, care atrag atenţia electoratului, preşedintele PSD, continuînd linia triumfalistă de după scrutinul care a adus rezultate mai slabe decît în 2004, iar la unele organizaţii scoruri catastrofale, se joacă de-a alcătuirea guvernului.

Mi-l şi imaginez cum scrie liste, cum taie, cum face cocoloaşe de hîrtie, pe care le aruncă la coş, cum se joacă pe calculator, plăsmuind combinaţii de tot felul, încercînd să-i mulţumească pe toţi cei care s-ar putea, în varianta vreunei analize serioase, să-i sară în cap.

Preocuparea celui care se vede viitor premier nu este una surprinzătoare la un partid care, iată, la Cluj, de exemplu, unde s-a făcut de rîs în alegeri, l-a desemnat să facă ordine tocmai pe unul dintre autorii catastrofei, membru marcant al grupului pe care toată lumea îl vede, chiar şi din avionul care îl plimbă pe Boc pe traseul Bucureşti – Cluj – Bucureşti, în sfera de influenţă a lui Traian Băsescu.

Revenind însă la „jucăriile” lui Geoană, este interesant de ştiut dacă acesta realizează că, tot perorînd în stînga şi-n dreapta, ridicînd punţile prin vînturarea ideii că partidul său va intra singur – plus, desigur, lipitorile lui Voiculescu, care vrea vreo trei ministere – la guvernare, neluînd în calcul o posibilă refacere a Alianţei DA, proces căruia îi mai stă în cale doar „andrisantul” căruia îi tot trimitea, în cadrul unui epistolar caraghios, scrisori rămase fără răspuns, la Cotroceni, riscă să rămînă fără „coledzi”!

Adică, să nu vrea nimeni să guverneze cu PSD. Am încercat să aflu dacă pe lista miniştrilor lui Geoană se află şi veşnic aspirantul din Braşov, însă nu a „transpirat” nimic în acest sens. Ceea ce s-ar putea – că dacă măsuri tot nu se iau după rezultatele „excepţionale” de la locale – să declanşeze un nou potop de lacrimi. Deocamdată, trebuie consemnat că Geoană are guvern. Să vedem însă dacă Năstase mai are… ouă.

Cu polonicul

Iunie 22, 2008

Detaşamentul de scriitori – intelectuali – de marcă, legitimizat de Traian Băsescu, a adoptat, spre mirarea multora, în campania electorală pentru „locale”, strategia şi limbajul anilor ’50, recomandate, probabil, de „justiţiarul” Tismineţki.

Un coleg reproduce, într-un comentariu, uluit, o frază a unui multipremiat scriitor la modă, care trimite la texte antologice, din vremuri ale revoluţiilor continue: „Cum să-mi mai pot închipui că, prin votul meu şi al celor care îmi seamănă, pot opri prăpădul caracatiţei stîngiste, naţionaliste, şovine, aliată cu oligarhia coruptă şi cu marea finanţă?”

Se pot da citate la nesfîrşit, din diverşi membri marcanţi ai amintitului detaşament, ca şi exemple de viraje absolut penibile, cum ar fi acela al unui bine cunoscut intelectual ce se afişa ca monarhist fervent, care, probabil, în semn de solidaritate cu Băselul său, nu s-a dus la ceremoniile prilejuite de nunta de diamant a familiei regale. Cum se poate? Simplu, cu bani!

Luate la analiză, toate aceste trompete penibile beneficiază de stipendii şi privilegii imense, la care nu au visat nici măcar cînd, unele dintre ele, cele mai „ofilite”, făceau orice pentru a se bucura de avantaje din partea „Conducătorului” dinainte de ’89, cel care le aproba funcţii, călătorii de studii sau de plăcere, prin toată lumea, şi multe alte „nimicuri”, la care românii de rînd nici nu îndrăzneau să gîndească.

Sigur, şi această atitudine se înscrie în „glorioasa” tradiţie cameleonică, versatilă, a intelectualului român, dispus mereu la compromisuri. De altfel, cei care nu le-au acceptat sau nu s-au înscris în rîndurile găştilor de altădată sînt desfiinţaţi de personajele la care fac referire mai sus.

Foarte scurt, iată, cam ce spunea Arghezi, în una dintre ultimele ieşiri publice, la care am avut norocul să particip, despre modul în care a reacţionat cînd un emisar al lui Gheorghe Gheorghiu Dej s-a deplasat la „Mărţişor”, „înarmat” cu o sumă de bani, prin care şeful statului dorea să cumpere „bunăvoinţa” maestrului: „M-am uitat la «cărămidă» şi m-am întrebat: «Să înghit căcatul ăsta? Să nu-l înghit?»… Şi… l-am înghiţit!”

Ceea ce fac, de altfel şi trompetele noastre. Care, însă, mănîncă rahatul oferit de Zeus de la Cotroceni cu polonicul!

Toţi pe Piţurcă

Iunie 20, 2008

Dacă în ţara asta – vezi, povestea de ieri, din acest spaţiu, cu ministrul prostovan – nu-şi dă nimeni demisia, cum problemele importante au fost, se pare, în conştiinţa maselor manipulate de se ştie cine, rezolvate, iată, chibiţii s-au unit pe on-line cerînd capul lui Piţurcă.

Desigur, la o analiză atentă, din punct de vedere tactic, psihologic etc. etc., antrenorul Naţionalei a făcut multe greşeli, care au contribuit la contraperformanţa din partida cu rezervele Olandei, pierdută în mod penibil, de o oaste în derută, cu picioarele de lut (moale) şi minţile plecate cu sorcova.

Am scris mereu că, în fotbal este ca în viaţă şi că acesta nu poate arăta altfel decît societatea românească, fiind totodată integrat perfect caracteristicilor unui neam învăţat mai mult cu condiţia de slugă.

Citiţi şi dumneavoastră, stimaţi cititori, numele echipelor calificate în sferturile de finală. Germania, Portugalia, Turcia, Olanda, Rusia, Spania, Italia, ţări mai mari sau mai mici decît a noastră, au fost, într-o perioadă istorică sau alta, imperii. Popoare care au cîştigat războaie, au sorbit adînc din cupa victoriei, au ştiut să primească, demn, şi amărăciunea înfrîngerii. Au căzut, s-au ridicat, luptînd pe viaţă şi pe moarte, nu căutînd tot felul de tertipuri, ca oştile noastre care, evident, datorită conducătorilor care au implementat mentalitatea de care vorbeam, ba se ascundeau prin păduri, ba schimbau armele, ba încercau tot felul de şmecherii, aşteptînd de la adversari „cadouri” ce nu au venit niciodată. Fotbaliştii noştri s-au arătat exponenţi perfecţi ai unei stări care ne-a marcat şi ne influenţează în continuare o istorie nu prea glorioasă. De altfel, nu ştiu de ce s-au înfuriat suporterii – care, altfel, au lăcrimat la lălăiala fotbaliatorilor – pe imnul „Deşteaptă-te, române!”, pentru că mie mi se pare, deocamdată, singurul îndemn valabil pentru un neam adormit.

Adormit, spun unii, dar leneş, furăcios, şmecher, refractar la efort, în curs de analfabetizare accelerată. Cam asta este, gloria aparţine celor puternici, celor care ştiu să cîştige dar şi să piardă luptînd, nu aşteptînd să le pice para mălăiaţă din pomul care nu există.

Cît despre a opta echipă, Croaţia, nu are rost să mai insist demonstrînd ce fel de popor reprezintă…

Gura prostovanului

Iunie 20, 2008

„După părerea mea, în ceea ce priveşte Mercedes, nu se mai pune problema dacă mai vine sau nu în România, problema este unde vine”.

Declaraţia, dată cu mai bine de o lună în urmă, aparţine unuia dintre miniştrii paraşutaţi la Guvern, pe criterii care scapă, pe nume Ovidiu Silaghi, un ingineraş parvenit, cu „notorietatea” construită prin „activitatea” sa, pe undeva, prin nordul ţării.

Mercedes nu a venit în România, a ales, surprinzător pentru cei care au înghiţit zicerea ministrului, Ungaria. S-a pierdut o investiţie de 800 de milioane de euro, care crează, în ţara vecină, 10.000 de locuri de muncă, dintre care 2500 în viitoarea uzină.

Desigur, argumentele alegerii sînt complexe şi nu are rost să insist asupra lor. Un singur lucru, legat de modul în care ne dăm picioare în fund, este de semnalat şi reţinut.

Dacă Silaghi s-a trezit vorbind ca un prostovan – după care, în stilul caracteristic războiului româno-român, au mai venit şi un ziar-două, cu „dezvăluiri incendiare” privind terenul pe care ar fi urmat să-l achiziţioneze Mercedes – dinspre partea ungară nu a scăpat în afară nici măcar un pîs.

Totul s-a aflat în momentul în care directorul operaţional al diviziei Mercedes – Benz Cars, Reiner Schmückle, a anunţat că viitoarea uzină va fi construită la Kecskemét.

În timp ce Silaghi făcea declaraţii politicianiste – pe care, după cum se vorbeşte pe culoarele Guvernului, le-a justificat pe seama… campaniei electorale (!?!) – oficialii unguri lucrau şi reuşeau să îi convingă pe nemţi să investească la ei.

Într-o lume normală, un politician cu onoare ar trebui să îşi dea urgent şi public demisia.

Nu este cazul la domnul Silaghi, care, din cîte l-am văzut şi eu de vreo două ori „la lucru”, face parte din acea categorie care nu se dă dusă, iar cînd o ia valul nu are nici măcar bunul simţ, asemeni unui personaj „celebru”, să spună un „Să trăiţi, am fost un dobitoc!”.

Echipa păcii

Iunie 19, 2008

Olandezii au făcut tot ce s-a putut. Au introdus în teren nouă rezerve, au pasat la ai noştri cît s-a putut, le-au oferit mingea prin toate mijloacele, out-uri, pasivitate la intercepţia paselor moi, lipsă de insistenţă în contactele unu la unu etc., etc. Ai noştri n-au păstrat nici măcar mingea, posesia, în asemenea condiţii, fiind mai tot timpul, peste 60%, a adversarilor.

Cînd aceştia au văzut că nimic nu foloseşte, că au în faţă nişte găini moarte, au devenit mai neglijenţi şi, după ce rapidul Roben a evitat mingea, pentru a nu înscrie, rezerva Huntelaar a reluat uşor, cu latul, însă mingea nu s-a mai întîlnit decît cu plasa porţii.

La sfîrşit, ceea ce a făcut Van Persie nu a fost decît bomboana de pe colivă. Colivă la care „portocala mecanică” nici măcar nu s-a bucurat. Van Basten era, parcă, o statuie a indiferenţei.

Cum la fotbal este ca în viaţă, iată, mentalitatea noastră „originală” a fost sancţionată din nou. Ideea blatului, scenariile privind un alt blat, al reciprocităţii, în semifinale, speculaţiile de tot felul şi un optimism absolut nefiresc – în fond, Olanda zdrobise şi Italia, şi Franţa, cu care noi ne chinuisem la cîte un egal – au transferat partida, evident, doar 50%, adică din punctul nostru de vedere, în zona mlaştinii morale din campionatul intern.

Şi uite aşa, s-a ratat încă o şansă iar cei care încearcă să supraliciteze poziţia a treia din „grupa de foc”, lăudînd echipa, vorba lui Crăciunescu, ca pe „recoltele” lui Ceauşescu, sînt de-a dreptul caraghioşi. Vorba unui poet, doar pentru locul I se cîntă imnul. Ceea ce, pentru fotbaliştii români, nu s-a întîmplat niciodată. Nu-i vorbă că ei sînt, atunci cînd fac parte din „mecanismele” noastre mioritice, asemeni românilor în general. La urma urmei, dacă stăm să analizăm la rece, noi nu am bătut niciodată pe nimeni. Pentru că, orice ar spune patriotarzii, noi nu am cîştigat nici un război.

Poveştile cu domnitorii noştri „eroici”, care cîştigau nişte harţuri, prin păduri sau prin mlaştini, mai mult ascunzîndu-se, după care se prezentau disciplinaţi la Stanbul cu peşcheşul, pentru a se menţine în scaune, mai sînt crezute doar de copii.

În acest context istoric, contraperformanţa „echipei păcii” – au mai fost îmbrăcaţi şi în alb – este una normală iar autorii ei, ca buni români, nu sînt de condamnat.

Plebea nababilor

Iunie 12, 2008

Ne-am supărat pe cei care au prezentat, ca „marcă” a României, nişte burtoşi balaoacheşi, cu lanţuri de aur groase cît mîna.

Autorii, sensibili la proteste, au retras clipul. Povestea însă nu se termină aici.

La meciul România – Franţa, cameramanii au arătat întregii lumi un „exemplar”, pe viu, în grupul de suporteri români, desprins parcă din amintita „agresiune”. Un individ cu lanţ de vreun kil şi…, etalîndu-şi burdihanul gol şi „personalitatea” asemenea.

Un bogătan român, a zis cineva. Zicerea m-a dus cu gîndul la o carte a lui Pascal Bruckner, intitulată, sugestiv, „Mizeria prosperităţii”. Într-unul din eseurile acestei lucrări, Bruckner, scriind despre bogaţi, arată că sînt necesare uneori generaţii întregi ca să intri în lumea „de sus”, să-i cunoşti numele, familiile…

El arată că, în interiorul acestei caste, pentru care averea e un fel de a trăi, de a dota banii cu nobleţe, cu rafinament, există ierarhii ce-i despart pe bogaţii autentici de plebea nababilor îmbogăţiţi. Din nefericire, exponenţii îmbogăţiţilor din România fac parte din această plebe, o lume derizorie, de caricatură, dispreţuită de aristocraţie dar şi de oamenii care trăiesc normal, într-o relaţie de bun simţ cu ceea ce au reuşit să acumuleze.

Scriind aceste rînduri îmi vine în minte o relatare a unui asemenea om, un intelectual fin, care a reuşit şi în afaceri, însă nu în exces, pentru că a lucrat curat, despre unul dintre nababii braşoveni, plebeu, desigur, care, într-un magazin de marcă din Monaco, cumpăra, de-a valma, cu braţul, costume, cămăşi, butoni, ciorapi, cravate etc., etc., să fie, plătind, spre stupoarea vînzătorilor, cu cash, desprinzînd sutele de euro, însumate în mii, dintr-un şomoiog prins cu elastic.

O scenă emblematică pentru bogătanii burtoşi şi cu lanţuri de neamuri proaste, care, vrem nu vrem, sînt imaginea unei Românii, hai să zicem, mereu surprinzătoare. Surprinzătoare dar fără „ştaif”!