Detaşamentul de scriitori – intelectuali – de marcă, legitimizat de Traian Băsescu, a adoptat, spre mirarea multora, în campania electorală pentru „locale”, strategia şi limbajul anilor ’50, recomandate, probabil, de „justiţiarul” Tismineţki.
Un coleg reproduce, într-un comentariu, uluit, o frază a unui multipremiat scriitor la modă, care trimite la texte antologice, din vremuri ale revoluţiilor continue: „Cum să-mi mai pot închipui că, prin votul meu şi al celor care îmi seamănă, pot opri prăpădul caracatiţei stîngiste, naţionaliste, şovine, aliată cu oligarhia coruptă şi cu marea finanţă?”
Se pot da citate la nesfîrşit, din diverşi membri marcanţi ai amintitului detaşament, ca şi exemple de viraje absolut penibile, cum ar fi acela al unui bine cunoscut intelectual ce se afişa ca monarhist fervent, care, probabil, în semn de solidaritate cu Băselul său, nu s-a dus la ceremoniile prilejuite de nunta de diamant a familiei regale. Cum se poate? Simplu, cu bani!
Luate la analiză, toate aceste trompete penibile beneficiază de stipendii şi privilegii imense, la care nu au visat nici măcar cînd, unele dintre ele, cele mai „ofilite”, făceau orice pentru a se bucura de avantaje din partea „Conducătorului” dinainte de ’89, cel care le aproba funcţii, călătorii de studii sau de plăcere, prin toată lumea, şi multe alte „nimicuri”, la care românii de rînd nici nu îndrăzneau să gîndească.
Sigur, şi această atitudine se înscrie în „glorioasa” tradiţie cameleonică, versatilă, a intelectualului român, dispus mereu la compromisuri. De altfel, cei care nu le-au acceptat sau nu s-au înscris în rîndurile găştilor de altădată sînt desfiinţaţi de personajele la care fac referire mai sus.
Foarte scurt, iată, cam ce spunea Arghezi, în una dintre ultimele ieşiri publice, la care am avut norocul să particip, despre modul în care a reacţionat cînd un emisar al lui Gheorghe Gheorghiu Dej s-a deplasat la „Mărţişor”, „înarmat” cu o sumă de bani, prin care şeful statului dorea să cumpere „bunăvoinţa” maestrului: „M-am uitat la «cărămidă» şi m-am întrebat: «Să înghit căcatul ăsta? Să nu-l înghit?»… Şi… l-am înghiţit!”
Ceea ce fac, de altfel şi trompetele noastre. Care, însă, mănîncă rahatul oferit de Zeus de la Cotroceni cu polonicul!
huidan.wordpress.com 