Archive for Iulie 2008

„Strîngătorul” Traian

Iulie 30, 2008

Dacă despre averile „adunate” – prin mijloacele cunoscute – după 1989 este greu de spus cît de „licite” sînt, despre cele de dinainte de „lambada” din decembrie se vorbeşte, totuşi, prea puţin.

Cum ceea ce au strîns actualii miliardari, demnitari, bugetari – cu conturi grase – alte personaje ajunse la „caşcaval”, în anii în care românii aveau cîştigurile bine limitate, reprezintă un reper de la care pot porni multe discuţii dar se pot trage şi concluzii, iată, deocamdată, care era averea lui Traian Băsescu, proaspăt numit de coana Leana mai mare peste flota comercială, după propriile declaraţii, „scorul” fiind stabilit de cercetătorul Marius Oprea, într-o carte în curs de apariţie, după cum informează Jurnalul Naţional: „Pînă în 1990 adunase pe carnete CEC un milion de lei.

O sumă impresionantă pentru orice român, care cunoştea valoarea banului în anii comunismului, precum şi cît de greu se cîştigau, de către cei mulţi. Dar, cum însuşi lasă să se înţeleagă Traian Băsescu, el se număra printre aleşi, printre favoriţii sorţii: «Pe mine m-a găsit Revoluţia cu bani. După 12 ani de serviciu pe mare, după trei ani de serviciu în Belgia, eram un om care cîştigase bani mulţi. (…)

Dacă mă căutaţi la CEC în vremurile acelea, vedeaţi că aveam un milion de lei. (…) Deci nu m-a găsit Revoluţia sărac! Eu, înainte de a-mi cumpăra Mercedesul, am avut trei maşini Audi» – declara Băsescu, în iulie 2002, pentru «Jurnalul Naţional»”. „După cum se ştie, spre exemplu, Elena Ceauşescu, căreia i s-au făcut publice economiile păstrate le libretele CEC care i-au fost confiscate în aprilie 1990 de statul român, avea cu puţin mai mult de un sfert din banii lui Traian Băsescu, şi anume 270.000 de lei.

Pe lîngă milionul de la CEC şi 60.000 de dolari, despre care nu a precizat în ce formă au fost «economisiţi» (fiind greu de crezut că autorităţile comuniste i-ar fi permis un cont în valută de asemenea dimensiuni), Traian Băsescu şi familia sa mai adunaseră încă aproape un milion de lei, adică, mai precis echivalentul a 895.000 de lei, în bunuri de valoare. Astfel, într-o declaraţie de avere, specifica drept valori dobîndite în perioada 1975-1989 bijuterii (cercei, brăţări, lănţişoare etc.) în valoare de 20.000 de dolari, precum şi ceasuri şi brichete în valoare de 35.000 de dolari.

De asemenea, el a mai declarat tablouri în valoare de 17.000 de euro, dobîndite începînd din 1985. Deci, după propriile declaraţii, Traian Băsescu poate fi socotit fără îndoială, printre cei mai bogaţi oameni din România socialistă. Economiile sale totalizau în jur de 2.800.000 de lei.

Cel puţin după carnetele CEC, valută, bijuterii, ceasuri, brichete şi tablouri, după cum însuşi declară, era de peste zece ori mai bogat ca Elena Ceauşescu.

În cei treisprezece ani şi patru luni de muncă, pînă în decembrie 1989, a pus deoparte, după o socoteală simplă, în medie 561 de lei în fiecare zi, inclusiv în perioadele de concediu, 17.500 de lei pe lună, 210.000 de lei pe an. Acestea sînt doar economiile realizate de familia Băsescu înainte de 1989, după propriile declaraţii ale lui Traian Băsescu” .

De acum, fiecare „păduche” din România poate să imagineze orice fel de scenarii privind modul în care se puteau face averi uriaşe „înainte” şi cum „apucăturile” celor „strîngători” au fost brevetate şi au funcţionat „la cheie” şi „după”.

Patibularul P.

Iulie 30, 2008

Primesc de la colaboratorul şi prietenul nostru din Germania, expertul economic Wilfried Lang, o scurtă „misivă” intitulată „Patibularul Patapievici”.

Pentru că este interesant cum se vede, din afară, „menajeria” lui Băsescu şi pretinsa „cremă” a intelectualităţii române, evident legitimate prin pupincurism contra privilegii, o reproduc: «După cum ştiţi sînt neamţ, care trăind mai mulţi ani în România, am cunoscut poporul român cu toate calităţile şi defectele sale. Totuşi, nu mi-ar fi dat prin minte măcar să fac afirmaţiile pe care le-a făcut H.R. Patapievici în cartea sa, „Politice”, despre propriul său popor (dacă este român, ceea ce nu e sigur!). Iată cîteva citate: 1) Radiografia plaiului românesc este ca a fecalei, o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării (pag. 63); 2) Îmi e ruşine că sînt român (pag. 46); 3) … 23 de milioane de omuleţi patibulari cu guri vulgare, trăsături rudimentare… (pag. 34); 4) Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cît o turmă… (pag. 64); 5) Puturoşenia abisală a statutului suflet românesc… (pag. 49); 6) … inima piftie, iar creierul un amestec apos. (pag. 49); 7) Despre limba română… să o folosim numai pentru înjurături… (pag. 46); 8) Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie să ne debarasăm… Constituţia României, art. 30, aliniatul 7, prevede: „… sînt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii”.

Mă întreb: cum şi în ce mod mai trebuie înjurată naţia română, pentru ca Justiţia Română să ia măsuri severe împotriva unor asemenea jigniri?? Toate cele bune, W.H. Lang/Germania; Apropos: Mihai Eminescu poate fi găsit în toate enciclopediile occidentale, cu poza şi o descriere destul de amplă a operei sale. H.R. Patapievici cine este??».

Alte comentarii decît că H.R. Patapievici este patibularul „care este” nu îşi au rostul.

„Adevărul despre ziar”

Iulie 28, 2008

Aşa se numeşte campania declanşată, în urmă cu un an, de Asociaţia Mondială a Ziarelor, acţiune menită să pună capăt opiniilor privind iminenta dispariţie a ziarelor şi să demonstreze, pe date existente, rezultate din măsurători „profesioniste”, că presa scrisă, tipărită pe hîrtie, are, în continuare, un viitor.

Zilele trecute am primit, în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al Asociaţiei Mondiale a Ziarelor, o scrisoare de mulţumire pentru implicarea în această campanie, din partea lui Marcel Hoes, director de marketing şi vînzări în cadrul conducerii asociaţiei, care îmi comunică faptul că demersurile vor continua şi în perioada următoare, în 8 septembrie urmînd chiar să se organizeze o zi mondială a cititorului de ziare.

Pentru că şi la noi – unde pericolul căderii ziarelor nu stă în dezinteresul potenţialilor cititori ci în acceleratul proces de analfabetizare şi imbecilizare a populaţiei – s-au vînturat, dinspre personaje din zona amatorismului, dintre cele care mai mult au scris decît au citit, scenarii „catastrofale”, iată cîteva date, de ultimă oră, despre „funcţionarea” industriei ziarelor pe plan mondial.

Zilnic există, pe măsurători incontestabile, 1,6 miliarde de persoane, de toate vîrstele, religiile şi rasele, care cumpără şi evident citesc un ziar. Vînzările de ziare pe plan mondial au crescut cu aproape 10% în cursul ultimilor cinci ani.

Presei scrise îi aparţin 42 de procente din piaţa de publicitate, fiind depăşită doar de televiziune şi situîndu-se, substanţial, înaintea radioului, internetului, publicităţii realizate în exterior, în cinematografe, magazine etc., etc.

Şi reţetele publicitare au crescut cu 17% în ultimii cinci ani. În sfîrşit, „valoarea” industriei ziarelor se situează la cota de 190 de miliarde de dolari. Aceasta este situaţia.

Desigur, lucrurile diferă, de la ţară la ţară, în funcţie de cultura cetăţenilor, de alţi factori asupra cărora, probabil, voi reveni, spre sfîrşitul lunii septembrie, după ce, la Paris, va avea loc o întîlnire a departamentului de resort al Asociaţiei Mondiale a Ziarelor, în cadrul căruia vom discuta problemele tehnice, legate îndeosebi de corecta măsurare a audienţei ziarelor, precum şi o serie de alte aspecte cu care se confruntă industria presei.

Deocamdată, concluzia este că ziarele sînt bine-mersi iar „bocitoarele” nu fac decît să plîngă la… mormînt străin.

Asociaţia Mondială a Presei (World Association of Newspapers), fondată în 1948, cu sediul la Paris, organizaţie mondială a industriei presei scrise, apără şi protejează libertatea presei şi interesele profesionale şi economice ale ziarelor din întreaga lume.

Ea reprezintă 18.000 de ziare, grupate în 77 de asociaţii naţionale, editori, întreprinderi de presă şi directori de ziare din 102 ţări, precum şi 12 agenţii de presă şi 11 organizaţii regionale şi internaţionale ale mass-media.

Gazeta de Transilvania face parte din Asociaţia Mondială a Ziarelor, unde directorul acesteia, Eduard Huidan este membru al Consiliului de Administraţie din anul 1996, fără întrerupere, anul acesta fiind reales pentru un nou mandat, pînă în 2010.

Ultimii la cercetare

Iulie 12, 2008

Un personaj de schiţă satirică, dinainte de ’89, zicea că, în România, se plăteşte, mai degrabă, necercetarea decît cercetarea.

Cam aşa era, însă, institutele de cercetare, universitarii, specialiştii din diverse domenii, chiar dacă erau încadraţi în producţie, „produceau”, unele dintre roadele „creierelor” din ţara noastră obţinînd recunoaştere internaţională.

Ca de altfel şi cercetătorii care reuşeau să emigreze, legal sau ilegal, în zone unde, desigur, statutul lor profesional şi material se modifica radical. În diverse clasamente ale anilor de atunci, cercetarea românească se situa, în destul de multe domenii, pe poziţii onorante.

Acum, cînd demagogii perindaţi vremelnic pe la conducerea ţării, perorează privind „mersul înainte” al învăţămîntului – vezi atitudinea absolut bizară după un bacalaureat de pomină – al cercetării, dezvoltării etc., etc. avem surpriza să aflăm, pe cifre, că România se află, în ceea ce priveşte rezultatele din cercetare – dezvoltare, pe locul 53 în lume, ultimul din Europa!

La asemenea „performanţă” orice comentarii sînt de prisos. La urma urmei, poziţia este una normală, într-o ţară în curs de analfabetizare, cu conducători sfertodocţi, cu o producţie de „pleavă”, aşa zis intelectuală, formată din cei care îşi cumpără, de la „fabricile” de resort, titluri ştiinţifice şi universitare.

Baza materială a fost „generos” donată, prin privatizări frauduloase, licitaţii cu dedicaţie, celor care trebuiau să „binemerite” de la putere, umflînd buzunarele afaceriştilor din zona imobiliară.

Desigur, s-ar putea ca vreunul din „gînditorii” aparţinînd „elitei intelectuale”, hrănită bine de la ţîţele puterii, să spună că, în condiţiile în care ne vine totul de-a gata, nu are rost să ne mai obosim „creierele”, să consumăm banii, care pot fi băgaţi în asfalt, de exemplu, pentru cercetare şi dezvoltare.

De cercetat nu are rost, de dezvoltat ne dezvoltă alţii, după bunul plac şi, evident, după interesele lor. Aşa că, să stăm liniştiţi pe ultimul loc, fără să ne facem probleme cît timp „corabia”, oricum, nu are nici o direcţie.

Strategie de compromitere

Iulie 11, 2008

Cînd scriu aceste rînduri, voturile, pentru (re)alegerea unui don’ preşedinte, care are cel mai lipit fund de scaun din partidul său şi chiar din toată politichia românească, nu au fost încă numărate.

Rezultatul este previzibil, au fost chemaţi să îşi exprime „democratic” opţiunea numai „cine trebuie”.

Trecînd, însă, de la o poveste care, de acum, a devenit de notorietate naţională, subiect de bancuri chiar, aceea a cramponării de funcţie, este interesant de văzut cum argumentează cei care au acceptat, în neaoşul spirit mioritic, cu capul plecat, sabia (care?) nu-l taie, o situaţie de-a dreptul ridicolă.

Este de reţinut o singură idee: „Îl realegem pentru a-l lăsa să se compromită pînă la capăt!” Că dimensiunea „compromiterii” este una care dă deja peste margini, pare clar pentru toată lumea. Ce ar putea să mai urmeze? Un nou dezastru, cel de la alegerile generale.

Şi după? Probabil, o nouă (re)alegere. Camionul cu banii celor care au optat pentru această ciudată formă de „luptă” democratică, este, în mod sigur, cu motorul pornit.

Să vedem însă, ce va zice electoratul dintr-un colegiu pregătit pentru respectivul domn – cuprinzînd, în mod strategic, Zărneştiul şi împrejurimile înţesate de pensiuni de tot felul – care va fi şi ţinta altor pretendenţi la un mandat de deputat, aducător de imunitate.

Oricum, pe principiul „cîştigi sau pierzi, negustor te numeşti”, oricare va fi rezultatul, prestaţia (re)alesului va fi considerată una impecabilă, marcată cum se cuvine prin declaraţiile triumfaliste ale pesediştilor săi credincioşi.

Porţi deschise

Iulie 11, 2008

Varianta uninominalului, de care mulţi dintre clienţii listelor sînt, cum mai arătam în cadrul acestei rubrici, speriaţi, are, iată, şi unele efecte pozitive.

Astfel, Partidul Naţional Liberal a anunţat că va deschide porţile pentru persoane din afara partidului care îşi vor exprima dorinţa să candideze pentru Parlament din partea amintitei formaţiuni politice.

Este vorba de 20-25 de candidaţi, din Bucureşti şi din marile municipii, care vor trebui să prezinte proiecte politice solide, prin analiza şi evaluarea acestora, urmînd să se desemneze… cîştigătorii.

Este o formulă interesantă, care ar putea să aducă pe scena politică oameni care, deşi au valoare profesională deosebită, statură morală impecabilă, idei bine fundamentate, marcaţi de lehamitea generală, au stat deoparte, refuzînd să „plonjeze” în mocirla politichiei noastre cea de toate zilele.

Desigur, un rezultat pozitiv al acestei deschideri depinde şi de modul în care vor răspunde cei cărora li se oferă o şansă dar şi de organizarea unei competiţii inedite, care trebuie, în mod obligatoriu, să fie guvernată de fair-play şi nu de criteriile balcanice ale politicii de cumetrie. La începutul lunii septembrie, cam cînd se numără bobocii, PNL va anunţa candidaţii selecţionaţi prin procedura „porţilor deschise”.

Atunci vom avea o imagine a unei forţe – puternică prin calitatea şi nu prin numărul vectorilor ei – care s-ar putea să schimbe ceva în funcţionarea Legislativului, dar şi în politica românească, în general.

Este de aşteptat şi reacţia celorlalte partide importante, care, deocamdată, au porţile închise.

Marea cufureală

Iulie 8, 2008

Un domn braşovean, etern îndrăgostit de putere, nu s-a deplasat la BPN al PSD de luni, de la Bucureşti, invocînd o indigestie.

Motivul te duce cu gîndul la scuzele unui elev din ciclul elementar, într-o conjunctură în care, un coleg, dizolvat şi el, de la Cluj, a procedat cu bărbăţie, anunţînd că, fiind un om liber, îşi permite să nu participe la reuniunea de la sediul central al partidului.

Este şi aceasta o strategie, aceea a „strecuratului” printre tunete, trăsnete, picături de ploaie sau ce o mai fi. Acum, faptul că eternul dom’ Costel s-o fi scăpat pe el, adică în ismene, la gîndul că s-ar fi putut ca unii dintre greii partidului să-i tragă nişte şuturi pentru declaraţiile „belicoase”, nu-i nimic.

Mai ciudat este faptul că încearcă să se legitimeze prin apropierea de un Ioan Rus, care a fost un ministru de interne cu performanţe notabile, de Vasile Puşcaş, un negociator de bază în procesul de integrare în Uniunea Europeană, dînd impresia că ar fi şi dumnealui, un etern ministru virtual, oarece valoare pesedistă.

Dacă pentru indigestie i se poate recomanda o gamă largă de remedii, furazolidon, smecta, coprol, dacă s-o mai fabrica, imodium, care este ultima strigare, pentru celălalt gen de cufureală – la spaima că nu va mai fi – remediul este doar (re)alegerea.

Care (re)alegere a fost anunţată pentru joi, înainte de a fi hotărîtă, marţi pe la prînz, deşi şedinţa era programată după amiază, de unul dintre ţuţerii săi, perdantul de la Primărie.

Astfel, la PSD Braşov are toate şansele să redevină aceeaşi Mărie, cu aceeaşi pălărie. Mai rămîne doar de menţionat că, dinspre Cluj, au fost anunţate – chiar dacă vor fi urmate şi acolo de (re)alegeri – nişte demisii de onoare, menite, după cum declara Puşcaş să demonstreze că nu se agaţă de funcţii, care l-au făcut pe ministeriabilul nostru singurul dizolvat ce dă semnale disperate că nu vrea să se lase dus.

Probabil, aşa cum anticipam într-un text de săptămîna trecută, va rămîne, cu sprijinul „apropiaţilor”, dar şi cu votul „fătălăilor”, aşa cum sînt numiţi, la mişto, de la Bucureşti, pesediştii braşoveni, încremeniţi în ideea ce le-a fost implementată de purtătorul de „tăşcuţă”, cum că, în oraşul de la poalele Tîmpei, social-democraţia – care se confundă cu dumnealui – n-are nici o şansă de a cîştiga vreodată alegerile.

n.a. La ora cînd scriu aceste rînduri, conducerea PSD Braşov hotărăşte, probabil, ceea ce „primariabilul” lui dom’ Costel a anunţat încă de la prînz. Dacă cumva se va întîmpla altceva, lucru aproape imposibil, în ziarul de mîine îmi voi face mea culpa.

Atac la uninominal

Iulie 8, 2008

Zvonul, cum că, în toamnă, prin „încîrdăşirea” parlamentarilor de diverse culori, exprimînd, desigur, „neliniştile” fiecărei formaţiuni politice în parte, votul uninominal va fi atacat şi trimis, motive se vor găsi, spre alegerile din 2012, a apărut, deocamdată, mai mult prin tabloidele care dau tonul, adresîndu-se unui segment masiv, acela al electoratului interesat mai mult de „cultura” şmenurilor, fiţelor, ţîţelor ş.a.m.d.

Prin culisele politichiei româneşti se vorbeşte, însă, tot mai mult despre pericolul care-i paşte pe mulţi dintre „aleşii de serviciu”, clienţi de bază ai listelor, unii donatori fruntaşi, alţii harnici colectori – pentru partid dar mai ales pentru propriile buzunare – într-o confruntare în care unii dintre ei vor fi nevoiţi să dea piept cu alegătorii, ceea ce presupune o oarece notorietate, statură morală şi profesională, „valoare”, vorba unui manelist consilier local.

Desigur, în România, orice este posibil. Votul uninominal va da bătăi de cap şi din punct de vedere organizatoric. De altfel, lucrurile sînt serios întîrziate, ciorovăiala pe colegiile care, în mod normal, trebuiau anunţate demult, continuînd, pe tonuri înalte, corespunzătoare calculelor interesate făcute de „strategii” partidelor.

Se vorbeşte chiar de anumite înţelegeri, în caz de pericol, prin care, pe sub masă, se va negocia un sistem menit să-i satisfacă pe cei care au fost, sînt şi riscă să nu mai fie.

Adică, tu treci un candidat cu notorietate în colegiul X, noi băgăm ceva neica-nimeni, la colegiul Y îl aşezăm pe al nostru şi băgaţi voi legume etc. etc.

Astfel, printr-o „dreaptă” distribuire, într-un efort stimulat de interesul comun, s-ar putea ca uninominalul să aducă în România aceeaşi Mărie, cu aceeaşi pălărie. Şi fiindcă veni vorba de Mărie şi pălărie, iată, PSD pregăteşte, în cazul „dizolvaţilor”, condiţii ca aceştia să rămînă conducătorii „care este”. Interimari, care ar trebui să fie un fel de lichidatori, au fost numiţi „băieţi de casă”, iar cei care nu se lasă duşi şi vor avea nesimţirea să candideze, s-ar putea să şi (re)cîştige.

Dar despre această poveste, cu altă ocazie.

Lunecară pe…

Iulie 3, 2008

Atent să nu alunece pe bale – după cum, în limbajul său „filosofic”, specific unui profesoraş de Petroşani, se exprimă în lamentaţiile de după aşa zisa execuţie de la Constanţa – Vasile Dâncu suportă greu „marginalizarea”, căutînd, ca şi colegii săi „dizolvaţi”, să se lipească undeva.

Drept care, presa s-a dus ţintă la cine era normal, dată fiind „evoluţia” băsesciană a grupului de la Cluj, adică la Emil Boc, cu întrebarea, firească şi ea, dacă Dâncu şi Rus sînt doriţi în PD-L şi, implicit, dacă au locuri eligibile la dispoziţie, pentru generalele din toamnă.

În locul unui răspuns afirmativ sau măcar al unuia dătător de oarece speranţe, Boc le-a trîntit uşa în nas „specialiştilor în pierderea alegerilor”.

După ce i-a aşezat pe stînga, afirmînd că principiile acestora – care principii? – sînt clare, liderul pedelist i-a îndemnat să-şi încerce norocul la uninominal, unde ar avea oarece şanse, în ciuda faptului că, în 2004 şi în 2008 au fost ciuca bătăilor.

Recomandare logică, valabilă şi pentru veşnicul ministeriabil de Braşov, care, odată şi odată, trebuie să îşi încerce şi el „putirinţa” faţă în faţă cu electoratul, direct, fără ajutorul listei.

Pînă la urmă, Vasile Dâncu şi şeful său, Ioan Rus – mă rog, unii cred că fost dar şi actual – au evitat să calce în bale dar, vorba lui Marin Preda, să mă scuze cititorii, lunecară pe căcat.

Şi nu sînt singurii care ar trebui, ca să mai poată scoate capul la suprafaţă, să fie făcuţi ca la… Nufărul.

Nu de alta dar, în condiţiile amintite, s-ar putea ca nimeni să nu le mai suporte… vecinătatea.

Frica

Iulie 3, 2008

De ce guiţă, ca înjunghiaţi, liderii pesedişti puşi pe făraş la Constanţa? Aparent, această poveste, a luptei pentru putere, ar trebui tratată bărbăteşte şi, mai ales, cu demnitate.

A te da la o parte, atunci cînd ai pierdut – şi mai ales cînd acest lucru nu se întîmplă pentru prima oară! – este un gest firesc. Gest pe care, de-a lungul istoriei, l-au făcut, fără să se lamenteze, ca nişte babe pe prispă, mari politicieni, este drept, nu de pe plaiurile noastre mioritice, unde o asemenea abordare nu poate fi decît excepţia care confirmă regula.

Cei care strigă, acuză de stalinism, puci, etc., etc., se pretind politicieni de mare valoare, megapersonalităţi, ale partidului dar şi ale comunităţilor din care fac parte.

Păi, dacă este aşa, lucrurile sînt extrem de simple. Dumnealor ţipă pentru că se află în pericolul de a nu mai fi aşezaţi, de partid, pe liste şi în colegii controlate, pe locuri eligibile, în perspectiva alegerilor generale, ceea ce ar putea să-i lase nu numai fără „coledzi” ci şi fără imunitate.

Şi acest lucru ar fi un mare pericol, dat fiind că mulţi îi aşteaptă la cotitură iar braţul legii, uneori, cînd există şi motive… „emoţionale”, este lung. În paranteză fie spus, vă daţi seama, stimaţi cititori, cam ce gîndeşte, „la cestiune”, şeful unei instituţii importante, care, la un anumit moment, alerga, transpirat, cu o sacoşă în care gurile rele spun că avea o sumă importantă, pe o stradă, la deal, pentru că avea dead-line: „Dacă la ora x nu eşti la mine cu banii, mîine te schimb”.

Cum însă mîine nu este ca ieri şi nici iarna ca vara, iată, situaţia se poate răsturna spectaculos. Deci, dacă domnii, ce se dau de ceasul morţii, de parcă li s-ar fi pus pistolul la tîmplă, au valoare nu au decît să recurgă… la popor.

Soluţia este simplă, s-a introdus votul uninominal care le permite să candideze ca independenţi. Fiind, cum scriam mai sus, asemenea megapersonalităţi, în mod sigur, se vor vedea realeşi şi cu imunitatea intactă.

Dacă nu, nu!