Archive for August 2008

Naţionalizări

August 22, 2008

Că Chavez naţionalizează în forţă, îndeosebi sectorul energetic, o ştie toată lumea. Banii îi foloseşte în acţiuni categorisite ca „populiste”, opinie ce poate fi pusă sub semnul întrebării dacă ar fi numai să mă refer la fondurile uriaşe dirijate spre alfabetizarea poporului său.

Acum, spectaculosul lider – care, trebuie să o spun pe asta, îşi îndemna compatrioţii să rupă pixurile şi să fărîme camerele jurnaliştilor – anunţă naţionalizarea fabricilor de ciment, care (mai) aparţin companiei mexicane „Cemex”.

Venind la nume cunoscute, „Lafarge” şi „Holcim”, pot anunţa că acestea sînt gata deja să semneze un acord pentru transferul acţiunilor lor către autorităţi.

Chavez reproşează „naţionalizaţilor”, prezenţi şi viitori, faptul că preferă să exporte decît să vîndă în Venezuela, unde este o nevoie foarte mare de ciment.

În România, cimentul a ajuns la preţuri sfidătoare. Cei din sud se duc în Bulgaria, de unde cumpără ciment ieftin.

Cimentul vîndut la intern este, lucru ştiut de multă vreme, mai scump decît cel care se dă la export. Situaţia se datorează „generozităţii” cu care guvernări cunoscute, bazate pe aceleaşi interese, aşa-zis „politice”, însă, mai mult personale, au dat pe nimic industria cimentului, nemaipăstrînd pentru România şi români absolut nimic.

Îmi amintesc cum, aflîndu-mă într-o vizită oficială în Portugalia, funcţionarul Ministerului de Externe, care ne însoţea, la întrebarea mea, privind nişte turnuri ale unor fabrici de ciment, aflate în apropierea unei zone de dezvoltare turistică, a ţinut să comunice: „Acestea sînt ale statului şi ale statului vor rămîne încă cel puţin 20 de ani, pînă vom rezolva infrastructura!” Şi Portugalia este ţară a Uniunii Europene! Ce-i de făcut? Greu de spus.

Mai ales că nu este vorba numai de ciment, ci de întreg sectorul energetic, de bănci etc., etc. Se pare că ceea ce s-a dus, dus rămîne. Totuşi, consemnez un anunţ al premierului Slovaciei, care, constatînd efectele dezastruoase, îndeosebi în ceea ce priveşte preţul la utilităţi, ale privatizării sectorului energetic, vîndut către firme străine, pe care le ştim şi noi, pe pielea şi banii noştri – Gaz de France, Enel, Eon etc. – a ameninţat cu… naţionalizarea. Că o va face sau nu, greu de spus.

Cert este, însă, că a pornit războiul iar respectivele firme, care fac legea pe spinarea bieţilor „băştinoşi”, sînt nevoite să-şi reconsidere politica şi atitudinea dispreţuitoare faţă de cei care le asigură profituri imense. La noi, tăcere de mormînt. De ce oare?

Cu lampa în ochi

August 22, 2008

În continuare, vizavi de modul de comportare al „Electricii” faţă de abonaţi, vin tot felul de semnale. Unul dintre ele mi s-a părut demn de consemnat, pentru că se înscrie perfect în linia dispreţului cu care sînt trataţi clienţii acestei instituţii.

Astfel, luni, unul dintre abonaţii „persoană juridică”, după cum îmi relatează chiar patronul firmei, a îndrăznit să încerce să reclame întreruperea furnizării de curent, neanunţată, care i-a blocat pur şi simplu activitatea. De la celălalt capăt al firului i s-a cerut, ferm, numărul ultimei facturi. Interogat ca la „Gestapo” sau „Siguranţă”, noroc că prin telefon nu puteau să îi pună lampa în ochi sau să îl „calce”, pe spate, cu fierul de călcat încins – cu jar, căci de la priză nu venea nimic – dacă şi-a plătit sau nu factura, dacă… omul a insistat, totuşi, asupra unui răspuns legat de pana de curent.

După ce i s-a verificat factura şi i s-a atestat condiţia de bun platnic, fără vreo scuză sau, mă rog, o minimă „compasiune”, a fost „pasat” la un alt număr de telefon de unde i s-a dat, în silă, informaţia potrivit căreia întreruperea urma să mai dureze „pînă pe la ora 14”.

Cu asta „poc”, telefonul în nas, fără nici măcar o ameninţare legat de ceea ce i s-ar putea întîmpla dacă ar îndrăzni să nu plătească vreo factură.

Chiar dacă, banii i se iau, conform bunelor obiceiuri ale „Electricii”, cu anticipaţie. Şi uite aşa, o societate, care a devenit „stat în stat”, dovedeşte că poate să-şi „tăvălească” abonaţii după cum vrea.

Desigur, pentru că i se permite!

Nesimţire marca „Electrica”

August 22, 2008

Luni, cei care muncesc sau locuiesc pe strada Republicii – mă rog, cei de pe o parte a străzii – au constatat că au rămas fără curent electric.

Sigur, întreruperile de curent – în general scurte dar enervante şi periculoase – sînt ceva obişnuit, uneori, cum a fost cu cîteva zile în urmă, se ţin lanţ, însă, cînd te trezeşti, acasă, în unităţile comerciale etc. etc., în imposibilitatea de a-ţi face treaba ore întregi, este mult mai grav.

La unul dintre panourile aflate într-o curte am găsit doi angajaţi, pe care scria „Electrica”, moşmondind ceva. „Cînd daţi drumul la curent?”. „Pe la două…”, binevoieşte unul să răspundă. „Două – trei, după cum merge treaba…”, adaugă zeflemitor celălalt.

Cît despre întrebarea legată de anunţarea abonaţilor „Electrica”, nici nu s-au străduit să mai îngîne ceva, fiind preocupaţi să stabilească pe unde îşi găsesc un coleg care ar fi zis că intră la „17”. Între timp, spaţiile comerciale – inclusiv farmaciile – ca şi cele de alimentaţie publică sau alte unităţi se aflau în imposibilitatea de a-şi desfăşura normal activitatea.

Bineînţeles, după cum am aflat, într-o scurtă trecere pe la cîţiva dintre cei care înjurau „Electrica”, nu i-a anunţat nimeni că se va lua curentul. Unul dintre „fericiţii beneficiari” ai întîmplării, îmi spunea că, oricum, dacă ne uităm cum sînt făcute contractele şi dacă analizăm întîmplări trecute, inclusiv cu pagube considerabile, de la cele provocate de întreruperea activităţii pînă la distrugerea aparaturii electrocasnice şi de lucru, realizăm că împotriva nesimţirii celor de la „Electrica” nu se poate face nimic.

Poate, măcar nişte amenzi aplicate de Protecţia Consumatorului, pe care le vom plăti tot noi, din tarifele uriaşe practicate de „Electrica”, din banii care se iau anticipat etc. etc., ar mai răcori un pic abonaţii deveniţi bătaie de joc.

Cine mai aleargă?

August 21, 2008

Părerile sînt împărţite. Unii spun că „suta” este „Regina” probelor atletice, alţii acordă acest titlu maratonului. La Beijing, finala la „sută” a fost de-a dreptul fabuloasă, recordul mondial stabilit, cu acest prilej, uluitor.

Pentru sosirea la maraton, pe stadion au venit, deşi era singura probă disputată la acea oră, peste 70.000 de spectatori. Dacă îi adaug pe cei de pe traseu, ajung la o asistenţă record, probabil nemaiatinsă pînă acum. Înclin, subiectiv poate, pentru că aplauzele au fost adresate unei românce, care a făcut o cursă superbă, adjudecîndu-şi în mod categoric laurii, să cred că maratonul este „Regina”.

Victoria Constantinei Diţă Tomescu, de acum o „floare rară” în „buchetul” de performanţe ale atletismului românesc, tot mai palid reprezentat pe plan internaţional, mă face să mă întreb cine mai aleargă în România.

La Braşov mai văd cîţiva moşi, pe sub Tîmpa, cîţiva alţi alergători, foarte puţini, pe arena „Ion Ţiriac” şi or mai fi cîţiva „temerari”, pentru că rîde lumea de ei, şi prin cartiere.

Prin anii ’60-70, şi chiar şi după aceea, atletismul braşovean cunoştea o activitate efervescentă. Dinamo Braşov, cluburile sindicale, Tractorul şi Steagul Roşu, mai apoi Clubul Sportiv Universitar aveau secţii de atletism.

Cu seniori şi juniori – mulţi dintre aceştia pregătiţi la Şcoala Sportivă, dar şi la amintitele cluburi – dintre care apăreau campioni naţionali, valori certe.

Au existat piste de atletism pe Stadionul Tineretului, pe Tractorul, unde se organizau competiţii naţionale şi internaţionale. Acum, în Braşov nu mai există nici un stadion unde s-ar putea desfăşura o competiţie de amatori, darmite una oficială.

A mai rămas pista din Poiana Braşov, unde, ce vremuri (!), cîndva, aveau loc „internaţionalele” României, cu participarea unor mari campioni, din SUA, Cuba, Uniunea Sovietică de atunci, din alte ţări cu cărţi de vizită impresionante în atletism.

Acum, linişte. Tinerii zac, blazaţi, pe terase, ţopăie, aşa, într-o lehamite caracteristică unei generaţii dedată la alte preocupări, în discoteci, încremenesc, ore lungi, în faţa televizorului sau a monitorului computerului. Nici părinţii lor, nici profesorii, nimeni nu mai aleargă.

Iar faptul că aria din care se selectează marii performeri se îngustează dramatic, nici nu mai are vreo importanţă. Constantina, învingătoarea de la Beijing, are 38 de ani.

Mulţi înainte! Sînt sigur, că ea va alerga, în parcuri, în păduri, pe străzi chiar, pînă cînd sănătatea îi va permite. Aşa, din dragoste şi respect pentru mişcare, adică pentru propria condiţie umană.

Un braşovean la Bloomsbury

August 21, 2008

Dacă facem un inventar bine documentat, în nici un caz în linia încercărilor pleziriste şi „emoţionale” de stabilire a unor ierarhii, sînt puţini, foarte puţini braşoveni care, prin valoarea lor profesională, artistică etc. au reuşit să se impună, ca nume, pe plan internaţional.

De aceea, cînd se mai întîmplă cîte ceva legat de numele Braşovului, cred că este bine să dăm cîte un semnal, fie că este vorba despre personalităţi în viaţă sau trecute în nefiinţă, unele chiar în nemurire. Iată, la o licitaţie recentă, desfăşurată la celebra Bloomsbury, la Londra, pentru cine nu ştie, un artist fotograf, Brassai, pe numele lui Gyula Halász, născut la Braşov, a ţinut capul de afiş.

Astfel, o lucrare de-a sa, din 1932, intitulată „Loiseau de feu aux Follies Bergeres”, s-a vîndut cu 10.000 de lire sterline, doar fotografia celebrului fotograf american Robert Frank, „Bar. Detroit”, datînd din 1955, fiind adjudecată la o sumă mai mare, 11.500 lire sterline.

De menţionat, că alte două lucrări ale lui Brassai s-au vîndut cu 6.000, respectiv 4.000 de lire sterline. Gyula Halász s-a născut în 9 septembrie 1899, la Braşov, decedînd în 8 iulie 1984, în sudul Franţei. Viitorul artist a studiat pictura şi artele frumoase, la Budapesta şi la Berlin.

Familia lui a ales Parisul, unde tatăl era profesor de literatură la Sorbonna, Gyula Halász învăţînd limba franceză din operele lui Proust. A fost prieten cu Jacques Prevért, Henri Miller, a fotografiat mari artişti, cum ar fi Salvador Dali, Pablo Picasso, Henri Matisse, Alberto Giacometti, mari scriitori, între care Jean Genet, Henri Michaux şi alţii. Interesant este că, în 1956, a cîştigat la festivalul de la Cannes premiul pentru „Cel mai original film”, în 1978 fiind laureat, la Paris, cu „Marele premiu naţional al fotografiei”.

Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, distins, în 1976, cu Legiunea de Onoare, fiul rătăcitor al Braşovului a avut o activitate prodigioasă, a fost nu numai fotograf, ci şi sculptor, în piatră şi bronz, scriitor, „Conversaţiile cu Picasso”, fiind o lucrare de referinţă. În anul 2000, la Centrul Georges Pompidou, din capitala Franţei, a fost organizată o expoziţie retrospectivă, cuprinzînd 450 de lucrări semnate Brassai, care a avut un mare succes.

Iată, Braşovul multicultural este, prin Brassai, prezent în atenţia iubitorilor de artă şi nu numai. Şi pentru că, în lucrările de referinţă, Gyula Halász figurează şi la capitolul „People from Braşov”, cred că un efort pentru organizarea unei expoziţii în oraşul în care s-a născut, ar fi necesar.

Ca şi introducerea numelui său în dicţionarele serioase ale personalităţilor braşovene.

Vara-i tot ca iarna

August 14, 2008

Cum mă aşteptam, povestea cu voturile în cazurile continuării urmăririlor penale ale lui Năstase şi Mitrea a fost „aşa cum s-a vorbit”, colegii, din Camera Deputaţilor, alegînd, într-o proporţie convenabilă, bilele „corespunzătoare”, pentru a nu se ajunge la acel fatidic 218 pentru.

Dosarele celor doi, politice sau nu, bine sau mai degrabă prost instrumentate – aşa cum ne-au obişnuit procurorii angajaţi pe bază de interviu, de la DNA – nici nu mai au importanţă, de discutat este principiul. Principiul potrivit căruia este extrem de greu, dacă nu imposibil, într-un peisaj politic aşa cum arată cel din România, ca vreun parlamentar să fie certat pentru eventuale fapte penale.

Dincolo de culorile politice, aici se manifestă o solidaritate evidentă, chiar şi din partea celor care votează pentru, însă, conştienţi că votul lor nu contează la socoteala finală.

Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că acest vot a venit într-o sesiune convocată „pe picior”, într-o conjunctură destul de complicată, dată fiind lupta care se dă pentru adjudecarea postului de procuror şef la DNA. O poziţie din care, în funcţie de cei care se află la sfori, este foarte uşor să-ţi hărţuieşti adversarii politici.

De altfel, preşedintele Băsescu, angajat în această bătălie, dornic să-şi menţină executantul disciplinat, care este Morar, pe post, nu a crezut nici un moment că Năstase şi Mitrea vor „beneficia” de un vot care să permită continuarea urmăririi penale în dosarele în cauză.

În paranteză fie spus, după acestea, vor veni alte dosare, care vor avea aceeaşi soartă. Important este doar ca adversarul politic – într-un fel, „coleg” de furăciuni, căci posibili infractori se găsesc şi de o parte şi de alta a baricadei – să fie arătat la televiziuni, înfierat, cu mînie proletară, tăvălit în toate felurile pentru a fi „ţinut de la mînă” în bătălia politică.

Traian Băsescu a şi declarat, în preziua votării, pentru a nu cădea în ridicol, că nu este important dacă Năstase sau Mitrea vor fi anchetaţi penal în continuare, ci doar întrunirea numărului de deputaţi pentru ca votul respectiv să aibă loc. Ceea ce s-a şi întîmplat, printr-o mobilizare menită să pună punct unei etape, aceea a împiedicării mersului în continuare al dosarelor prin neîntrunirea cvorumului.

Cazurile în discuţie sînt închise, continuă însă lupta pentru DNA, ca şi alte bătălii, purtate cu toate mijloacele.

Cît despre declaraţiile demagogice care vor urma în aceste zile, nu le crede nimeni, căci, în această situaţie, s-a dovedit, încă o dată, că vara-i tot ca iarna, iar toamna care se anunţă va să fie la fel.

A vorbit Predoiu

August 14, 2008

S-a tot reproşat, uneori pe un ton băşcălios, într-o anumită zonă politică şi parcă a presei, că ministrul justiţiei, Cătălin Predoiu, nu vorbeşte.

Adică, nu iese ca Monica – căci aceasta a rămas reperul celor care i-au şi ridicat… statuie – să-şi dea cu părerea despre orice, să exprime o anumită poziţie politică, evident, partizană ştim cui, să-şi bălăcărească colegii nealiniaţi, să dea indicaţii, pe cine şi cum să „execute” parchetele, instanţele, „boborul” etc., etc.

Luni, în ziua în care Daniel Morar şi-a încheiat „misia” la DNA, surprinzător, pentru cei „nemulţumiţi” de tăcerea ministrului, Cătălin Predoiu a vorbit.

Un discurs normal, dacă mă gîndesc că acesta este un avocat redutabil, în ciuda tinereţii, atipic, însă, ca modalitate de abordare a „cestiunii”. În timp ce toată lumea aştepta, cu sufletul la gură, ca ministrul să anunţe dacă îl menţine sau nu pe Morar, acesta a făcut o analiză „la obiect” a problemelor instituţiei, neezitînd să indice punctele sensibile, care au condus la cheltuirea unor sume imense cu rezultate minime.

Nu fac acum un inventar, discursul este unul accesibil oricui, însă, menţionez că ministrul justiţiei a adus în atenţie faptul că procurorii DNA sînt angajaţi pe bază de interviu, procedeu absolut dezastruos, care face din aceştia nişte servitori ai celor care i-au promovat.

Este un aspect asupra căruia merită reflectat. În finalul discursului, abil construit, în aşa fel încît nimeni nu înţelesese încă dacă Predoiu îl vrea sau nu pe Morar în continuare în fruntea DNA, ministrul a anunţat, scurt, că o propune pentru această funcţie, atît de disputată şi dorită de cei angajaţi în luptele politice pe procuror dr. Monica Şerbănescu.

Totodată, ca să nu fie vorbe, conform principiului „orice şut înseamnă un pas înainte”, Predoiu a propus ca Morar să plece la Bruxelles, ca „înalt reprezentant” al României, într-un post care încă nu există, sau să accepte calitatea de adjunct al Monicăi Şerbănescu, ceea ce este greu de imaginat că se va întîmpla, dacă acesta este un bărbat adevărat.

Desigur, propunerea trebuie acceptată şi de preşedinte, căruia, deocamdată, ministrul justiţiei i-a cam luat „şunca din fasole”, avînd în vedere faptul că astăzi partidele au fost invitate la Cotroceni (şi) pentru a discuta soarta lui Morar şi a DNA.

Deocamdată, este clar, Cătălin Predoiu vorbeşte. Şi o face foarte bine, anunţîndu-se ca un „actor” important pe scena politică românească.

Smiorcăielile şi interesul naţional

August 11, 2008

La Beijing, în faţa „spectatorilor” din lotul nostru olimpic, „bravul” preşedinte Băsescu s-a smiorcăit din nou.

Că plînge la „executarea” lui Stolojan, la o discuţie cu „o mamaie” sau de cîte ori îi cade bine, nu are nicio importanţă. De altfel, după amintitul „exerciţiu”, a rîs gros şi a revenit la „bunele” sale obiceiuri: „Hă, hă, hă, haideţi că poate ne dau ăştia ceva de băut, hă, hă, hă!”.

Cam acesta este profilul conducătorilor noştri, blestemul acestei ţări rămînînd, în continuare, lipsa unor bărbaţi adevăraţi, care să îşi pună amprenta, hotărît, pe prezentul dar şi pe viitorul ei, şi care, mai ales, să apere interesul naţional, cu demnitate şi fermitate.

Întîmplarea face ca, în aceste zile, destul de tulburi, cînd armele vorbesc deşi ar fi trebuit, vremelnic, să tacă, într-o revistă occidentală, să apară un articol despre modul în care Putin, căci el rămîne ţarul, apără interesul naţional, avuţia societăţii, demnitatea poporului său.

Este adus în atenţie conflictul cu concernul TNK-BP, unde British Petroleum deţine 50% din acţiuni, restul aflîndu-se, într-un fel bine coordonat, la acţionari aflaţi sub controlul statului. Nu insist asupra speţei, însă merită subliniat că atunci cînd Putin vorbeşte, Bursa reacţionează, uneori pierderile celor vizaţi fiind de miliarde de dolari.

Revenind însă la apărarea propriilor cetăţeni, a interesul naţional, ştiţi care a fost motivul care a declanşat acţiunile împotriva celor de la TNK-BP? Simplul fapt că angajaţii străini sînt mult mai bine plătiţi decît cei localnici! Ceea ce a dat pîrtie liberă Fiscului.

Restul, desigur, ţine de lupta pentru controlul avuţiei naţionale. Desigur, întîmplarea are multe feţe, procedurile pot fi contestabile, însă, dacă venim în curtea noastră, la ceea ce s-a întîmplat numai cu megaafacerea – pentru alţii şi pentru cei care i-au dat verde – Petrom – OMV, avem suficiente motive de a privi spre „claponii” care conduc această ţară în interes propriu, nişte fătălăi, uneori plîngăcioşi, alteori zîmbăreţi, nişte „yesmeni” jalnici, care, este drept, dacă nu au fost preocupaţi de interesul naţional, interesele personale şi le-au rezolvat pentru generaţii întregi.

Aşa că, astăzi un preşedinte care plînge, mîine sau ieri unul care se hlizeşte, azi un premier care se dă cu motocicleta, ieri unul care trăgea cu puşca, nu cu duşca, însă, după animale nevinovate, cum scriam, la grămadă, fătălăi, exhibiţionişti, cu spoială de cultură – politică şi generală – toţi, însă, conduşi de un notabil instinct de conservare a privilegiilor, de dorinţa de îmbogăţire cu orice preţ, personaje narcisiste, care, firesc, îi dispreţuiesc pe prostovanii pe care îi spoliază cu orice prilej.

Plînsul la mormînt străin nu mai impresionează pe nimeni.

Fiola!

August 11, 2008

În aceste zile face „valuri” o ştire privind atitudinea preşedintelui Poloniei, Lech Kaczynski, care, bănuit fiind de a fi „băutor fruntaş”, adversarii politici spun chiar „alcoolic”, refuză să îşi facă publice analizele medicale.

Este o problemă despre care am mai scris în această rubrică, pentru că sănătatea aleşilor – nu numai mintală, căci şi alte suferinţe şi… vicii pot influenţa decizia politică sau administrativă – este de interes public.

De altfel, în foarte multe ţări, se manifestă transparenţă totală în acest sens, comunicatele privind starea de sănătate – chiar şi cînd este vorba despre suferinţe banale şi trecătoare – fiind regulă şi nu excepţie.

Revenind la ale noastre, cred că ar fi bine să ştim ce şi cum este şi cu aleşii şi numiţii noştri. Le place, nu le place, poporul are dreptul să afle dacă ai săi conducători sînt în deplinătatea capacităţilor mentale şi fizice, dacă au sau nu vicii menite să le influenţeze activitatea.

Uite, de exemplu, despre o persoană, se ştie care, circulă tot felul de legende – alimentate şi de starea sa, uneori, evident, „abulică”, de unele ieşiri ce pot fi puse pe seama beţiei şi nu numai a… „personalităţii accentuate” – care pot fi speculate în fel şi chip. Dacă respectivul conducător şi-ar publica, cinstit, rezultatele unui control medical complet şi nemăsluit, în mod sigur, lumea s-ar linişti.

Chiar dacă s-ar dovedi că este, asemeni colegului polonez, „alcoolist fruntaş”, poporul – mă rog, o parte a acestuia, în fond, pentru ultima „legitimare”, nu a avut nevoie decît de vreo 25% din voturi – l-ar iubi la fel de mult şi nu ar găsi un motiv de debarcare de pe o corabie, şi aşa, beată.

Pentru că, cum toată lumea ştie, românii sînt iubitori de alcooluri tari, materie în care se află în competiţie permanentă cu ruşii pentru primul loc în Europa şi, de ce nu, în lume.

Nu-i vorbă, că şi polonezii sînt „afemeiaţi” după votcă, însă nu în aşa hal încît să nu le pese dacă sînt conduşi de un preşedinte care se „parfumează” fără măsură…

Zero!

August 10, 2008

Întîmplător m-am întîlnit cu ideile a doi mari arhitecţi.

Unul, Jacques Herzog, constructorul Stadionului Olimpic din Beijing, altul, un român, Dan Hanganu, considerat arhitectul numărul unu al Canadei, distins cu medalia de aur a Institutului Regal de Arhitectură din această ţară.

Ambii, realizatori ai unor mari proiecte. Proiecte prin care comunităţile îşi construiesc „marca”, aruncînd o ancoră peste timp.

Dan Hanganu, care, cînd a făcut parte din juriul concursului „Bucureşti 2000”, i-a combătut pe cei care voiau să dărîme, pur şi simplu, Casa Poporului, consideră că românii au inventat cuvîntul „poate”, de aceea şi spaţiile noastre sînt la fel, adică „se poate şi aşa”. Şi chiar dacă au talent, românii nu se lasă unii pe alţii să ajungă la ceva bun.

Venind mai aproape, constat că, în cele aproape două decenii, scurse după aşa zisa revoluţie, la Braşov nu s-a pus în operă şi nici nu se află în atenţie, nici măcar pe termen mediu sau îndepărtat, un proiect de anvergură, care să devină, cum spuneam, „marcă”, să înscrie oraşul în zona de cultură şi civilizaţie pe care tradiţia, vezi vechea vatră, o justifică.

Nu insist acum asupra inerţiei, a motivelor care ne ţin în mediocritate, ne plasează într-o „încremenire”, din nefericire, definitorie pentru o anumită stare de spirit, însă, ele merită puse în dezbatere publică. Deci, la această oră, în ceea ce priveşte marile proiecte, ne afăm în zona ZERO. Şi nu este decît vina noastră!P.S. Primarul Capitalei, doctorul Oprescu, l-a invitat pe Dan Hanganu să facă parte din „sfatul înţelepţilor”, care ar putea aduce Bucureştiului o nouă faţă. Evident, se poate şi în alte părţi, chiar şi la Braşov, dacă orgoliile locale nu s-ar simţi… deranjate.