Archive for Octombrie 2008

Uninominalul de partid

Octombrie 30, 2008

Uninominalul, anunţat cu “surle şi turle”, vorba unui celebru scriitor cu vocaţie de activist, se anunţă un eşec de proporţii, dacă ar fi să ne luăm după ceea ce s-a afirmat că ar schimba, în viaţa politică românească, această aşa zis nouă modalitate de a stabili aleşii neamului.

Nu este nevoie decît să te uiţi la configuraţia listelor şi realizezi că, pe fond, nu s-a modificat nimic.

În primul rînd – aşa cum se vede şi din listele de candidaţi din judeţul Braşov, situaţie regăsită cam peste tot în ţară şi în Capitală – independenţii, de la care se aştepta o ofensivă menită să creeze, în viitorul Parlament, un pol de competenţă şi valoare, sînt sublimi, dar lipsesc cu desăvîrşire.

În schimb, pe listele “uninominale” ale partidelor se regăsesc cam aceleaşi nume, astfel că, nici din această perspectivă, nu se întrevede mai nimic nou. Practic, aceleaşi persoane vor sta la “sfori” şi îi vor dirija pe cei obişnuiţi sau nu să “sforăie”, deşi alcătuiesc o mulţime tăcută, cum şi ce să voteze.

Sigur, au intrat, pe ici pe colo, însă, tot în cadrul generos al racolărilor de partid, şi ceva personaje cu notorietate, de la manelişti, trecînd prin cîntăreţi de muzică populară şi uşoară, pînă la cosmonauţi sau paraşute, ceea ce confirmă gradul de (in)competenţă al următorului Parlament.

Deci, se poate raporta că, în cea mai mare parte a clasei politice româneşti, un fel de castă, de acum, s-a manifestat voinţa de introducere a votului uninominal.

Procedeu care, aşa cum a fost proiectat şi adoptat, face ca lucrurile să rămînă “cum am vorbit”.

Cin’ să fie?

Octombrie 29, 2008

În toată această nebunie cu salariile profesorilor, m-a sunat un fost coleg de facultate, lider sindical important în zona învăţămîntului, combatant pe frontul subiectelor de bacalaureat şi pe alte teme legate de creşterea calităţii actului educaţional, evident, pentru a mă întreba cam care este atmosfera printre cadrele didactice din Braşov.

I-am comunicat ceea ce am constatat, atît cît am putut, şi mai ales din contactele cu profesori pe care îi cunosc şi, la rîndul meu, l-am tras de limbă privind întîmplările care au făcut din “dăscălime” un fel de “minge” aruncată de colo-colo, în terenul mocirlos al bătăliilor electorale.

Dincolo de diverse aspecte ale “chestiunii”, pe care nu ştiu dacă este interesant să le aduc în atenţie aici, am reţinut o “bombă” care merită “arătată” fără alte comentarii.

Colegul – sindicalist mi-a mărturisit că, atunci cînd s-au dus la “tîrguiala” privind majorarea salariilor, cei mai mulţi dintre reprezentanţii “dăscălimii” sperau într-un 15, maxim 20%.

Desigur, părerile privind ceea ce urmau să ceară erau diferite dar, la un 20%, ar fi fost, după sursa din interior, fericiţi şi victorioşi.

S-a ajuns la cota care a declanşat scandalul fără ca mulţi din zona celor care au cerut să ştie cum. Ba, mai mult, la întrebarea “radicală”, menită să deconspire cine a “indus” ideea de 50%, mai toţi ridică din umeri.

Oricum, acum “meciul” este în plină desfăşurare, iar isteria care i-a cuprins pe combatanţi cu greu mai poate fi oprită. Cin’ să fie cel care a aprins fitilul?

Se cam ştie, însă nimeni din zona politică interesată nu va recunoaşte vreodată că a provocat scandalul, mai mult electoral decît social.

Profesorii şi „căpşunarii”

Octombrie 29, 2008

Viitorul României atîrnă, dacă este să ne luăm după circul aflat în plină desfăşurare, de profesori şi „căpşunari”. Primii forţează obţinerea măririi de 50%, care ameninţă să bulverseze nu numai sistemul bugetar, ci şi să zdruncine fragila economie românească.

Ce va ieşi din bătălia electorală pentru nişte salarii care vor produce o inflaţie devastatoare, rămîne de văzut. O atitudine raţională, a unei categorii care se pretinde a fi, din punct de vedere cultural, mai sus decît alte zone de revendicări, ar readuce lucrurile pe un făgaş normal, cît de normal poate fi acesta în condiţii de criză.

Paradoxal, „căpşunarii” au şi ei un rol în actuala conjunctură.

Oficialii perorează, zilnic, pe tema rezervelor de valută prin care România poate să lupte atît împotriva celor care atacă leul, cît şi pentru contracararea efectelor crizei care s-ar fi oprit la graniţele noastre, probabil, din cauza lipsei… autostrăzilor.

Rezerva nu este atît de mare pe cît pare, nu intru în amănunte, calculele le poate face fiecare, însă, este clar că pericolul epuizării ei, după cîteva intervenţii, în contextul datoriei externe, ridicată şi aceasta, este unul de care trebuie să se ţină seama.

În aceste condiţii, nimeni nu vorbeşte despre catastrofa iminentă, reprezentată de o foarte probabilă „subţiere”, substanţială, a intrării în ţară a miliardelor aduse de „căpşunari”.

Aceştia sînt deja victime ale crizei din ţările unde s-au dus să cîştige un ban iar pierderea locurilor de muncă, în special a celor din zona construcţiilor, ar fi o mare problemă şi pentru economia românească şi pentru aberantele cereri de măriri salariale.

Dacă în ceea ce-i priveşte pe „căpşunari”, decizia este la alţii, profesorii, aflaţi în pas de încălzire pentru o grevă generală, ar putea să mai mediteze puţin.

Criza educaţiei

Octombrie 27, 2008

În timp ce toată lumea discută despre cei 50% acordaţi, cu generozitate electorală, cadrelor didactice, iar „mingile” zboară între Cotroceni, Palatul Victoria şi Parlament, nimeni nu pune degetul pe rană, adică pe ceea ce înseamnă, de ani buni, criza educaţiei, într-o Românie în curs de analfabetizare.

Pe mai toate statisticile internaţionale sîntem coada-cozilor, în Europa, în urma Bulgariei, în lume, cot la cot cu ţări pe care cu greu le poţi alinia la o minimă cultură şi civilizaţie.

Desigur, salariile sînt importante pentru cei care sînt chemaţi să asigure instruirea şi educarea elevilor şi studenţilor.

Date însă, „la grămadă”, miilor de cadre didactice care, la o evaluare simplă, se dovedesc submediocre sau chiar semianalfabete – dovadă notele obţinute la diverse concursuri, făcute aşa cum se ştie, la modul cel mai balcanic – aceste salarii nu folosesc în nici un fel la ameliorarea crizei, căci despre o rezolvare a ei, în ciuda bizarei strategii, făcută „pe picior”, de un personaj dubios, „lipit” acum în echipa preşedintelui, nici nu poate fi vorba.

Ne dăm de ceasul morţii că nu avem nici o universitate românească – nici din cele de stat, nici dintre cele care sînt adevărate fabrici de diplome – între primele 100 din lume şi ne propunem „accederea”, prin aplicarea amintitei strategii. Hai, să fim serioşi, căci nici în primele… 1000 nu ne regăsim, dacă ne autoevaluăm corect şi nu pe date trimise la modul raportărilor stahanoviste, şi nici nu există speranţe de redresare.

Acum, ni se spune că este normal ca profesorii universitari – cei care ar ajunge la salarii de pînă la 12.000 de ron, adică 120 de milioane lei vechi, ceea ce nu este de ici, de colo – să aibă norme la cîte 5 facultăţi, însă nu se precizează cum este posibil ca un om să fie, fizic, prezent în 5 locuri diferite în acelaşi timp.

Mai mult, se dă şi o justificare de rîsul curcilor, cică nu am avea cadre cu „statură academică”, de parcă nu s-ar şti acest lucru.

Criza educaţiei este o realitate dură, care apasă greu asupra societăţii româneşti, aflată ea însăşi într-o nesfîrşită criză.

Deocamdată, singura preocupare este aceea legată de salarii contra voturi. Calitatea actului educaţional nu interesează pe nimeni. Nici măcar pe cei care ocupă catedrele.

Promulgarea haosului

Octombrie 27, 2008

Preşedintele a promulgat, aşa cum era de aşteptat, dat fiind apetitul domniei sale pentru provocarea de încăierări, pentru dezbinarea românilor, legea prin care cadrelor didactice li se măresc salariile cu 50%. La ora cînd scriu aceste rînduri, Sindicatul SANITAS, aflat, neîntîmplător, în congres, anunţă, prin vocea liderului său, că solicită o mărire a salariului personalului din sănătate, cu 50-60%.

Funcţionarii publici, alte categorii de bugetari se află în „pas de încălzire”, revendicările salariale situîndu-se la cote cel puţin la fel de înalte. Se poate spune că preşedintele – căruia parlamentarii, avizi de voturi, aflaţi în campanie electorală, i-au ridicat, cu iresponsabilitate „mingea” la fileu – a promulgat haosul într-o Românie în care criza se acutizează. În aceeaşi zi, leul şi bursa au suferit prăbuşiri îngrijorătoare. La Cotroceni a avut loc un troc.

Liderii sindicali din învăţămînt s-au făcut preş în faţa lui Băsescu şi au semnat o aşa zisă strategie, încropită de Preşedinţie, prin care, chipurile, şcoala românească va deveni una competitivă, de calitate, menită să contribuie la progresul societăţii, ca să folosesc limba de lemn a documentului şi a celui care l-a anunţat, triumfalist, ca parafat de… parteneri.

Unul dintre semnatari, întrebat de un reporter dacă ar fi semnat respectiva strategie în condiţiile în care nu ar fi fost vorbă de un troc cu mărirea salariilor a dat un răspuns care spune totul: „Depinde…” De acum, Dumnezeu cu mila.

În toată lumea se strînge cureaua, în România „se bagă” la greu. Ce va fi, greu de imaginat. Oricum, este haos.

Cît despre „strategie”, preşedintele a spus că a fost elaborată de un anume domn Miclea, fost ministru al învăţămîntului, acum consilier la Cotroceni.

Nimeni altul decît acel domn care declara public cum, student fiind, se pişa pe cărţile de geografie şi istorie, cum, mai tîrziu, devenea campion la înghiţit alcooluri şi la tăvălit femei…

Ceea ce justifică faptul că banii se dau înainte de a se face ceva, concret, pentru reformarea unui învăţămînt ce duce cu gîndul mai degrabă spre analfabetizarea naţiunii, decît spre instruirea şi educarea ei. Înainte, ca la curve…

Vine „specialistul”?

Octombrie 23, 2008

Excelenţa sa, Nicholas Taubman, îşi încheie mandatul de ambasador al SUA la Bucureşti. Un ambasador şters, „remarcat” mai ales ca „avocat” al Bechtel, cum ar spune prietenul „marelui licurici”, un diplomat nejucător.

La finalul misiunii, Taubman anunţă şi care a fost cea mai mare provocare a mandatului domniei-sale: „Să învăţ să fiu diplomat”.

Deci, SUA a trimis la Bucureşti un „învăţăcel”. Opţiunea spune foarte multe despre ceea ce a reprezentat România, în perioada de referinţă, pentru politica externă americană.

Fără a intra în detalii, merită amintit că, într-unul din interviurile de „adio” sau „la revedere”, cine ştie, ambasadorul SUA s-a referit, critic, la sistemul sanitar, corupţie şi alte probleme generale, privite din avion – deocamdată, nu din F-16, intermediarul spre F-35 – şi a dat un mesaj liniştitor pentru Traian Băsescu, afirmînd că nu este de acord ca preşedintele să fie suspendat cu 50%+1 din voturi, şi grăind cam aşa: „Dacă vrei să-l concediezi pe preşedinte, fă-o la următoarele alegeri”.

Ei, aici e, vorba candidatului Gigi, pac-pac, chestiunea! Dacă ne întoarcem în timp, observăm că, în 2004, după foarte activul şi simpaticul ambasador Michael Guest, cel cu lista corupţilor, care l-a supărat pe Adrian Năstase, americanii au trimis un specialist, pe J.D. Crouch II, personaj cu un CV impresionant, „în serviciul Guvernului”, care, deloc surprinzător, avînd în vedere ceea ce a urmat, a stat la post doar din mai 2004, pînă în ianuarie 2005.

Adică, în anul electoral 2004, cînd, în România, trebuia „rezolvată” o nouă „schimbare”.

Şi uite aşa, neîntîmplător, Traian Băsescu l-a bătut pe „obraznicul” Adrian Năstase cu vreo 400.000 de voturi, pentru care americanii, de exemplu, ar fi renumărat de nenumărate ori pentru a afla „scorul corect”. „După”, J.D. Crouch II a plecat direct pe postul de Deputy National Security Adviser, evident, în serviciul Guvernului SUA.

Misiune îndeplinită! Acum, la „parlamentare”, s-ar părea că „marele licurici” nu prea este interesat. Taubman e pe plecate, oricum el rămîne un „învăţăcel”, şi nu se ştie, oficial, cine vine. Dacă va fi interes pentru prezidenţialele din 2009, va veni „cine trebuie”. Dacă nu, nu…

Investiţii

Octombrie 23, 2008

Zic unii, „specialişti” cică, cum că investiţiile sînt în pericol, căci criza bate la uşa noastră. În primul rînd, uşile noastre sînt mereu deschise, aşa că poate să intre cine vrea şi să ne facă orice îi doreşte inima sau interesul.

Apoi, se vede cu ochiul liber că, în România, care se pregăteşte de „originalele” alegeri uninominale, s-a dat startul la investiţii „la greu”.

Desigur, nu este vorba de „fabrici şi uzine”, astea nu mai sînt la modă, nici autostrăzile nu prea cîştigă nici măcar în metri, darmite în kilometri, de şcoli, teatre etc., nu are rost să vorbim, însă, banii sînt pregătiţi pentru operaţiuni menite să asigure „succesurile” celor care investesc în perspectiva viitorului mandat.

Astfel, oamenii de afaceri, cu mai mare sau mai mică greutate, solicitaţi sau nu, îşi fac acum socotelile.

Majoritatea nu mizează pe un singur „cal” – care, Doamne fereşte, poate fi un cal mort – ci joacă, pe principiul alba-neagra, la mai multe capete. Sigur nu se dau bani pentru candidaţii care nu au nici o şansă decît, eventual, din milă, ceva mărunţiş, „să nu-mi mai plîngă ăla pe la uşă”.

Cei care au perspectiva de a fi aleşi şi, în consecinţă, de a putea face trafic de influenţă, de a acorda protecţie etc., etc. se bucură de „atenţie”. În cea mai mare parte banii sînt negri, pentru că voturile – ca şi candidaţii sau şefii lor de partide, căci unii prosperă acum, trebuie să se aleagă cu ceva – se cumpără, la taraba electorală românească, la fel ca orice marfă.

De altfel, pe acte – căci unii lucrează cu acoperire perfectă – sau nu, banii donaţi spre „viaţa politică” se apropie mai mult de corupţie decît de lobysm, cum constată de altfel şi un studiu făcut în Germania, într-un veritabil „poligon de încercare a corupţiei”, despre care vom publica un articol într-unul din următoarele numere ale ziarului.

„Investiţia” va trebui însă recuperată şi banii puşi înmulţiţi corespunzător, în următorii patru ani, evident, cu participarea „neprecupeţită” a „onorabililor” care vor ocupa băncile Parlamentului.

Şi uite aşa, „ruleta” funcţionează, iar investiţiile, în această zonă, dacă „investitorul” a fost inspirat, se dovedesc, mereu, extrem de productive. Deci, banii jos, ochii pe candidaţi!

Un idiot

Octombrie 9, 2008

Circulă, pe diverse surse, o ştire privind o ieşire a premierului Tăriceanu, prin care, unii îl plasează undeva, în mahalaua preşedintelui Băsescu.

Cică, luni seara, la TVR, în „culise”, înainte de a intra în direct la Jurnal, şeful Guvernului s-ar fi exprimat cam aşa despre plimbarea mirelui Adomniţei, de la Învăţămînt, cu elicopterul: „Nu sînt responsabil pentru toţi proştii din Guvern.

Mai dă-l în măsa de idiot!”. Prost, prost, dar e prostul liberalilor. Mă rog, una-i una, alta-i alta, însă, este cert că papagalul care s-a aflat, din fericire, tot vremelnic, ca şi predecesorii săi, în fruntea învăţămîntului şi educaţiei, este un idiot.

Chiar dacă ar fi să aducem ca exemplu doar zborul cu elicopterul „internelor”, care, absolut neîntîmplător, avea misiune să-şi care şeful tocmai în zona unde se desfăşura nunta colegului de partid.

Păi, Adomniţei ăsta, care ştia că se însoară, ştia că are un program încărcat – mai ales datorită „meciului” pentru „dăruirea” dăscălimii cu 50% creştere de salariu, pe care a votat-o şi el, altă idioţenie, deşi ştia că este imposibil de pus în practică – putea foarte bine să discute cu vreunul dintre „donatorii fruntaşi” ai partidului, posesor de elicopter(e) şi să-şi rezolve problema.

Tot „moca”. Mai mult, dacă nu era atît de tîmpit solicita şi o factură, pe care o storna după ce o prezenta naţiunii curioase. Ar fi fost un dar modest, faţă de ce ştie toată lumea că se “licitează” la nunţile prin care politicienii, în general, îşi refac viaţa, pentru că mai toţi şi-au lăsat nevestele, care nu mai corespund pretenţiilor lor.

Aşa că, Tăriceanu a avut dreptate. Chiar dacă exprimarea a fost licenţioasă. Adomniţei are şi el o consolare, pentru că, orice s-ar spune, cel mai dobitoc conducător al învăţămîntului a fost predecesorul său, cel care se lăuda cu cîtă vodkă poate să bea, cîte femei să … şi cu ce lovituri posedă el la tenis…

Noroc că nu a apucat să intre în competiţia „cel mai mare idiot de la cîrma învăţămîntului românesc” şi „prestatoarea” pesedistă, surprinsă, de „camera ascunsă”, în exerciţiul funcţiunii.

Transparenţă

Octombrie 7, 2008

M-a vizitat, zilele trecute, un prieten vechi. Motivul a fost, poate, bizar. O amendă plătită în Austria. Pentru viteză. Cam mare, viteza. Amenda, la fel.

Nu a încercat să negocieze cu poliţiştii, căci acolo, evident, nu are nici un rost. Ba, dimpotrivă, rişti să te încaseze şi cu un… supliment.

A plătit cu cardul, pe loc, şi cu asta „aventura” părea că s-a sfîrşit, pentru că nu se iau puncte la încălcările legii circulaţiei în afara ţării.

Nu mică i-a fost surpriza, însă, cînd a primit acasă o hîrtie prin care i se comunica, „nemţeşte”, care a fost destinaţia banilor plătiţi pentru excesul său de viteză.

Astfel, „stimatul domn” – amendat – a aflat că o parte din bani a fost repartizată pentru comunitate, alta pentru un cămin de copii şi o a treia pentru o altă problemă socială.

Clar, parafat şi ştampilat şi cu „mulţumiri” pentru… contribuţie. O transparenţă exagerată, ar spune cineva. Poate, dacă privim dinspre zona de ceaţă în care se află românii şi nu numai în ceea ce priveşte destinaţiile spre care se duc banii publici, cei încasaţi din impozite, amenzi etc. etc.

Chiar mi-am exprimat şi eu îndoiala în legătură cu această practică, desigur, gîndindu-mă că s-ar putea începe, la noi, cu „raportarea” către cetăţean a modului de folosire a unor sume mult mai consistente.

Atunci, amicul mi-a dat o replică la care merită să medităm şi noi, cetăţenii, dar şi… Grivei: „Păi, în România, nici măcar cei care dau şi încasează amenzile nu ştiu exact cum se împart banii şi unde se duc ei”.

Alte comentarii sînt de prisos.

500 la sută

Octombrie 7, 2008

Un prieten îmi atrăgea atenţia că a citit, pe o hîrtie afişată într-o unitate comercială, că adaosul practicat, mai nou, este între 0 şi 500 la sută!

Desigur, anunţul poate fi luat şi ca o glumă, însă, dacă privim mai atent la ce se întîmplă în România, în contextul unei crize care s-a mondializat deja, avem toate motivele de îngrijorare.

Americanii, după cum informează agenţiile de presă strîng cureaua, nu conduc decît dacă n-au încotro, spală rufe după ora 20, cînd curentul este mai ieftin, uneori chiar cu apă rece, renunţă la concedii de lux, etc., etc.

„Cînd economia este recesiune, asistăm la o reîntoarcere la viaţa simplă” a explicat Martha Starr, profesoară de economie la American University din Washington. În Europa lucrurile stau cam la fel.

La nivelul guvernelor, de asemenea, se manifestă prudenţă şi sînt vizibile preocupările pentru a proteja banii cetăţenilor.

În Germania, Angela Merkel a anunţat că statul este în măsură să garanteze integral depozitele persoanelor fizice din bănci.

La noi, oamenii de afaceri, prin una dintre asociaţiile importante, a cerut ridicarea plafonului de garantare a depozitelor, care, acum, se situează la 20.000 de euro. Tăcere.

Mai mult, apare şi o „trompetă”, în persoana unui fost politician convertit într-un fel de bancher, care afirmă că în România nu este cazul să se modifice ceva.

Despre valul pomenilor, al cărui vîrf ce ameninţă să spargă „balonul de săpun” care este economia românească îl reprezintă mărirea cu 50% a salariilor cadrelor didactice, am mai scris.

Se pare că Tăriceanu, în faţa perspectivei unui tsunami financiar, are tăria să se opună riscîndu-şi procentele electorale. Totuşi, nimic nu este clar, diverse categorii socio-profesionale sînt agitate politic, singura ţintă a celor aflaţi la „sfori” fiind cîştigarea alegerilor din noiembrie. În acest peisaj, care ar trebui să fie perceput ca sumbru – iată, leul se prăbuşeşte, preţurile, chiar dacă nu cu 500 la sută, cresc vertiginos şi ele, românii nu se poartă mai bine decît aleşii lor. Şi nu mă refer doar la cei care strigă după cei 50% bani mai mulţi la salariu, ci şi la cei care aruncă cu banii pe te miri ce, fără nici o grijă faţă de ziua de mîine.

Asta de la bogătanii care bagă sume uriaşe într-un lux sfidător, pînă la cei care, am constatat acest lucru în supermarket-uri, îşi umplu coşurile pînă la refuz, în cea mai mare parte cu produse la care, măcar în condiţii de criză, ar putea să renunţe.

Senzaţia este aceea a unei lumi care se prăbuşeşte prin chiar vectorii care ar trebui să o salveze.

Deocamdată, la capătul tunelului în care românii, în frunte cu conducătorii lor, mănîncă, beau şi petrec într-o veselie, abia mai pîlpîie. Dacă ne suflă cineva şi în lampă, căci cu gazul am rezolvat-o, să vezi… distracţie.