Archive for Noiembrie 2008

Umflaţi-le banii!

Noiembrie 30, 2008

Uriaşa tarabă care este România se află în pline negocieri – cu tot felul de „catindaţi” – pentru adjudecarea voturilor. Fiecare dă ce poate. Proştii dau bani la partid, îndeosebi negri, contra promisiuni că partidul îi va ajuta. Cel puţin la un partid, ştim care, banii îl ajută doar pe cel care trebuie, care este şi vrea să fie veşnic. Alţii, mai un kil de făină, un litru de ulei, un „pieşti”, cum am văzut prin Moldova, un bulz, tot cu mămăligă multă şi brînză puţină, o brichetă, un fular, mă rog… „Baştanii” au pregătit însă bani, conform tarifelor potrivite fiecărei zone. Este clar că la Braşov, incluzînd şi Săcelele, de exemplu, un vot costă mai mult decît la Călăraşi. Se discută, pe la colţuri, despre un candidat care ar fi pus la bătaie vreo 8 miliarde, bani strînşi cu traista, pe care, după socotelile „specialiştilor”, şi-i va scoate urgent, chiar multiplicaţi, în linia cunoscută a afacerilor oneroase dintr-o Românie blestemată la un balcanism nesfîrşit. În mod sigur, „organele” nu vor trimite în penal nici un candidat care îşi blătuieşte, încălcînd legea, alegătorii. Ar fi o premieră pentru cei care nu sînt în stare, indiferent de alegeri, generale, locale etc. etc., să prindă pe nimeni, deşi toată lumea ştie cam cum şi ce se întîmplă. Şi, mai ales, cine dă. În aceste condiţii, rămîne o problemă de etică: a lua sau a refuza? Aceasta este dilema din care votantul român nu prea ştie cum să iasă, deşi tentaţia, mai ales cînd este vorba de „ochiu’ dracului”, capătă o forţă care învinge… „moralitatea”. Sfatul meu, dragi concetăţeni votanţi, este unul simplu: umflaţi-le banii! Nu veţi păţi nimic, pentru că, aşa cum arătam mai sus, nimeni nu vrea să prindă şi să trimită în penal pe nimeni! Luaţi-i, bucuraţi-vă de ei, căci e criză, nu vă întrebaţi de unde provin, căci nu sînt bani munciţi, însă, v-aş mai sugera ceva. Cînd intraţi în cabina de vot, unde sînteţi singuri, cu ştampila în mînă, puneţi miza pe cei care credeţi că ar putea, cît de cît, să vă reprezinte şi să facă oarece treabă în Parlament. Uitaţi de la cine aţi primit „mălaiul”. Şi dacă aţi luat de la mai mulţi, să vă fie de bine!

Anunțuri

Bat românii, bat!

Noiembrie 28, 2008

Bat românii, bat, însă, cum s-a întîmplat de-a lungul istoriei, cînd nu am cîştigat nici un război, ci doar harţuri, „vitejia” noastră nu se exercită asupra vreunui duşman din afară, ci, în mod special, asupra… nevestelor! Aici, ca şi în alte clasamente ale ruşinii, sîntem printre cei mai tari. Astfel, un sondaj recent, arată că, în primele trei trimestre ale acestui an, numărul plîngerilor făcute de femei a crescut cu 25% faţă de 2007. Un „spor” îngrijorător, care nu poate fi pus pe seama crizei – care, cel puţin după oficiali, nici nu s-a declanşat încă bine – nici pe seama alegerilor locale, unde n-au prea fost bătăi nici între candidaţi, darămite între votanţii din aceeaşi familie, aşa că explicaţia rămîne undeva în zona civilizaţiei românului cel de toate zilele. Se afirmă că una din trei românce o ia pe coajă din partea soţului, în cadrul „Daciadei” sau „Spartachiadei”, depinde de bărbat, însă, ceea ce este mai grav, unele dintre cele agresate sfîrşesc chiar prin a fi ucise. În perioada 2004-2008, cînd totalul victimelor în familie a ajuns la peste 44.000 de cazuri, 633 de femei au fost omorîte. Situaţia este dramatică şi, date fiind pasivitatea, lipsa de interes a autorităţilor, se pare că se va agrava, mai ales pe fondul deteriorării condiţiilor de viaţă. Acestea sînt datele oficiale, însă, foarte multe dintre femeile terorizate ezită să reclame, preferînd să sufere în tăcere agresiunile, să trăiască o viaţă de coşmar. De aceea, este necesar ca fiecare dintre noi şi, evident, asociaţiile umanitare, autorităţile, şi acestea în primul rînd, să încerce, prin toate mijloacele, să sancţioneze şi să prevină cazurile care, iată, numai în acest an, au generat 8.484 de victime printre femei.

Întărîtă-i, drace!

Noiembrie 26, 2008

În cadrul unei emisiuni, difuzate în direct la o televiziune prezidenţială, în cadrul căreia un moderator mişca din cap ca o găină beată, altul îşi dădea ochii peste cap iar altul dăduse în bîlbîială, datorită „lucrurilor trăsnite” pe care le debita „invitatul”, Traian Băsescu a aruncat una de a înţepenit întreaga naţiune: cică fondul de pensii s-ar fi prăbuşit! Un anunţ care a băgat spaima în pensionari, căci, o prăbuşire – vezi istorii mai vechi sau mai recente – ar însemna sistarea plătirii pensiilor! Pentru preşedinte însă, prăbuşirea înseamnă imposibilitatea îndeplinirii, în 2009, programului de majorare a pensiilor la care, iniţial, s-a opus şi care, în continuare, îi cam stă în gît, din punct de vedere electoral, pentru că a fost adjudecat de pesedişti şi penelişti, care mai de care mai harnici în a-şi revendica paternitatea acestuia. Agentul electoral Băsescu a dat şi o cifră, 1,3 miliarde euro, bani care ar trebui daţi, la anul sau cine ştie cînd, de la buget. Suma, la urma urmei, nici nu este prea mare, în contextul în care nici nu se ştie prea bine, după mesajul prezidenţial, dacă reprezintă mărirea sau gaura lăsată de… prăbuşire! Rezultatul, pe care l-am constatat din reacţiile imediate, directe, este declanşarea unui conflict între pensionari şi… profesori. Cei dintîi strigă în gura mare că Băsescu are bani pentru acea 50% mărire, promisă profesorilor – lucru fals, pentru că şi dacă ar avea, personal, banii respectivi, plata o face cu totul altcineva – şi refuză să dea – tot de la dînsul? – cele cîteva procente care revin, printr-un program în derulare, pensionarilor. Şi uite aşa, pe principiul „Întărîtă-i, drace!”, preşedintele, din dorinţa de a-i tăvăli pe Tăriceanu şi guvernul său, dar şi partidele adverse, PNL şi PSD, a produs o declaraţie cu efect de bumerang. Pensionarii, care sînt cîteva milioane,  mîrîie, profesorii, vreo cîteva sute de mii, tac, deocamdată, şi votul va fi duminică. Reacţia lui Tăriceanu a venit prompt: „Vreau să asigur toţi pensionarii din România să stea liniştiţi, că nu au nici o problemă cu plata pensiilor”.

Criză şi „curăţenie”

Noiembrie 26, 2008

La saună se discută multe. Uneori, chiar fără să vrei, afli lucruri interesante. De exemplu, de la un manager german, precizez, al unei firme care lucrează în România, obţii o informaţie ce merită comentată: unul dintre aspectele pozitive ale crizei, pentru firmele care se respectă, îl reprezintă posibilitatea de a face „curăţenie”. Respectivul, angajat într-o discuţie cu un patron al unei firme „d’ale noastre”, îngrijorat de efectele crizei care se arată tot mai pregnant, i-a prezentat partea „luminoasă”, ca să zic aşa, a perioadei care va urma. Va fi, desigur, foarte greu, fiecare mişcare trebuie calculată pentru că pe o firmă moartă nu mai dă nimeni nici măcar un euro. Prima decizie vizează, zicea neamţul, personalul. Şi aici mă voi referi doar la ceea ce a spus despre societatea la care lucrează. „Am redus 50% din personal, fără nici un fel de strîngere de inimă. Evaluarea noastră este foarte exactă, legat de fiecare din cei peste 500 de oameni care lucrează în firmă. De ăştia 50% ne-am putut despărţi liniştiţi. Pe argumente înscrise în dosarul fiecăruia. Urmează o categorie «volantă», ca să spun aşa, de vreo 30%, de care nu ne-ar părea foarte rău, pentru că, la o nevoie, găsim dintre aceştia foarte uşor. Problema mea o reprezintă cei pe care trebuie să-i păstrez, oameni cu o ţinută profesională dar şi morală impecabile, ataşaţi faţă de firmă, extrem de eficienţi, într-o conjunctură normală. Pe aceştia îi voi proteja cu orice preţ. Acţionarii au înţeles acest lucru şi mi-au dat mînă liberă. Partea bună a lucrurilor este că pot să fac o «curăţenie» pe care mi-o doream demult, pentru care nu am avut, pînă acum, «verde». Senzaţia mea este că românilor încă nu le este foame, şi această observaţie se bazează pe situaţiile cu care mă confrunt zilnic, fie că este vorba de cei care vin să se angajeze, cu pretenţii absolut aberante, fie de cei care lucrează efectiv şi care au o imagine, distorsionată grav, a relaţiei efort, ca să mă exprim simplu, răsplată. Cred că această criză, cel puţin în situaţia din România, pe care o cunosc foarte bine, va avea un efect pozitiv, atît pentru angajatori, cît şi pentru angajaţi…”. Omul a recunoscut că poate să facă aceeaşi producţie cu circa 50-60% din actualul personal, că s-a pornit prost, că s-au făcut concesii dar că, o dată venită vremea unei evaluări atente, actuala stare nu ar mai putea continua. Mă rog, este vorba despre un neamţ, însă, totul este să priceapă şi… Grivei, fiindcă, de la vlădică pînă la opincă, şi acum, ca şi în alte conjuncturi istorice care nu au generat o sincronizare cu lumea civilizată, românii gîndesc la fel, la modul „lasă că merge şi aşa…”, „lasă-l şi pe ăla să trăiască…”, „lasă…”.

Eveniment editorial

Noiembrie 24, 2008

„Ne-am tuns, ne-am uns…”

Vineri, în faţa unui public select, alcătuit din personalităţi ale vieţii culturale braşovene, colaboratori şi cititori, a fost lansată, la Librăria „Şt. O. Iosif”, cartea „Ne-am tuns, ne-am uns…” (Ed. KronArt 2008) semnată de scriitorul Eduard Huidan, directorul Gazetei de Transilvania. Cartea adună între coperţile sale proze scrise între 1978-1989, „majoritatea refuzate de cenzură, pe motiv că «atacau sistemul»”, după cum mărturiseşte scriitorul Eduard Huidan. Lumea din „Ne-am tuns, ne-am uns…” este cunoscută nouă tuturor: „Personajele sînt la fel de actuale, chiar dacă au schimbat costumele «sare cu piper» cu «Armani» sau «Boss», alcătuind o nouă galerie, ce include, la grămadă, miliardari de carton, politicieni, infractori, cămătari, boschetari, grevişti, patroni, bancheri etc., etc., care evoluează, cu dezinvoltură, pe aceleaşi coordonate morale. Ne-am tuns, ne-am uns, dar am rămas aceiaşi…”
Cartea „Ne-am tuns, ne-am uns…” este, în fapt, o radiografie asupra lumii de ieri şi de azi, iar prozele din ea, foarte bine scrise, după cum au arătat în cadrul lansării şi editorul şi pictorul Gabriel Stan, care a realizat şi inspirata – din lumea circului – copertă, şi Doru Munteanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, filiala Braşov, sînt o demonstraţie că, în ciuda anilor ce trec, cu repeziciune, nimic nu se schimbă realmente, oamenii şi situaţiile sînt la fel ca şi acum 20 sau 30 de ani: „Cartea ne invită în lumea reală de azi şi de acum 20 de ani. Este o translatare, dacă vreţi, a unui punct de vedere valabil şi azi. Personajele, oamenii, întîmplările sînt la fel ca şi acum. S-au schimbat, pe ici, pe colo unele profesiuni sau denumiri, formule de limbaj, dar, în esenţă, oamenii, lucrurile şi întîmplările au rămas aceleaşi”, a afirmat Gabriel Stan. Prozele lui Eduard Huidan se doresc a fi însă un portret al lumii de dinainte de ’89, pe care mai ales cei tineri trebuie să-l redescopere, după cum sublinia Doru Munteanu. Şi poate că nimic nu ne poate convinge mai bine că „toate-s vechi şi nouă toate”, decît o secvenţă din proza „Ne-am tuns, ne-am uns…” pe care o simţim actuală mai ales acum, în plină campanie electorală: „Se produse îmbulzeală, cuiva îi veni ideea să stropească adversarii cu şampanie, ţipetele se auzeau pînă departe în stradă, unde, în jurul bufetelor volante, publicul formase autentice grămezi de rugby, luptînd cu ardoare să apuce să înfulece mici, cîrnăciori şi să bea din berea leşioasă, încinsă peste măsură de soarele zilei trecute…”. „Ne-am tuns, ne-am uns…”
Anca-Maria DOBRI

Acordul omului

Noiembrie 24, 2008

Iată, intrăm în „săptămîna nebună”, în care circul electoral se va dezlănţui în plin, spectacolul oferit, de viitorii „ticăloşiţi” sau „imaculaţi”, eclipsînd spectrul tot mai ameninţător al crizei care a venit. În acest context, desigur, miza rămîne „combinaţia” prin care se va putea ajunge la guvernare, ceea ce îşi doresc, desigur, toţi combatanţii. Deocamdată, doar UDMR, formaţiune aflată permanent la ciolan, are cea mai mare şansă să fie lipită – că aşa dă bine – la orice „coloratură” guvernamentală. Asistăm la întîmplări caraghioase, protagonist fiind liderul pesedist Geoană, care dă mesaje dintre cele mai năucitoare, începînd cu amnistierea bandiţilor financiari, pînă la primirea de oferte pentru a fi premier din toate direcţiile, lucru infirmat mai ales de cei ai lui Băsescu, care spun că Mirciulică şi-ar fi trimis oamenii la Cotroceni şi la PD-L, să se milogească. Videanu a recunoscut că negociază viitorul guvern, atenţie, „cu acordul omului”. Care om ar fi gata să plîngă iar la „mormîntul” lui Stolojan, folosit doar ca „iepure”, şi care aruncă, la derută, nume de viitori premieri, cum ar fi d-alde Mihai Stînişoară sau Mihai Răzvan Ungureanu! Mugur Isărescu l-ar fi refuzat categoric, atitudine explicabilă la primul bancher al ţării. Peneliştii l-ar sacrifica şi ei pe Tăriceanu pentru a rămîne la borcanul cu miere al guvernării, ceea ce şi actualul premier a simţit, declarînd că „pentru binele partidului” s-ar da la o parte. Cert este că circul va continua şi va fi, categoric, mai interesant, după numărarea voturilor. Atunci, cu „acordul omului”, se va stabili cine va trece „la primire”. „Foamea” este mai mare la pedelişti, care au cam stat pe sec după ce au ieşit de la guvernare, şi la pesedişti, pe care, anii de opoziţie i-au ţinut teribil de la mînă. Să vedem, care pe care!

Nebuni si nefericiti

Noiembrie 24, 2008

Cînd am scris, în spaţiul acestei rubrici despre nebunii – din România, evident – care sînt lăsaţi liberi, pe străzi, trataţi ambulatoriu sau internaţi în condiţii de mizerie, au fost personaje, nu are rost să le numesc, care au sărit în sus. Îi informez pe cei care m-au “interpelat” că un studiu privind starea de sănătate mintală a cetăţenilor Uniunii Europene ne situează pe penultimul loc. Deci, sîntem cam nebuni, însă, după cum arată un alt studiu, nici la nefericire nu ne dăm bătuţi, trăgînd puternic spre vîrful clasamentului. Desigur, sondajele, studiile de acest fel pot fi contestate. Totuşi, un sîmbure de realitate există. Chiar dacă, aşa cum spunea Alecu Paleologu, “sîntem un popor voios”, această stare este, poate, chiar rezultată din nefericire şi generatoare de “dileală”. În consecinţă, şi sinucigaşii încep să se înmulţească, deşi aici avem concurenţi puternici, chiar printre vecinii noştri. O radiografie atentă a stărilor descrise mai sus ar putea da nu numai imaginea României reale, ci şi o perspectivă de abordare responsabilă a tot ceea ce face din viaţa noastră un coşmar care, nu de puţine ori, conduce spre boli psihice grave. Cum este obiceiul, însă, conducătorii noştri se fac că nu văd, că nu aud, iar atunci cînd li se spune adevărul “verde în faţă”, îl contestă vehement, trimiţîndu-l în zona răfuielilor politice. Iar argumentul că, în urmă cu vreo cîţiva ani, ne clasam printre cei mai optimişti europeni, nu exclude nici nefericirea, nici voioşia “glumeţilor”!

Profesorii, la tablă!

Noiembrie 20, 2008

Cadrele didactice – mai puţin profesorii universitari, cei „îngrăşaţi” de ţoapele parlamentare, colecţionare de titluri ştiinţifice şi universitare, cu stipendii nesimţit de grase – se vor duce la vot, cum scria un coleg, cu buzele umflate.

Manipularea politică a unei categorii ce se dovedeşte extrem de fragilă, cînd este vorba de… tentaţii, nu se opreşte aici, ca un bulgăre de zăpadă are consecinţe din ce în ce mai groteşti asupra unei zone care, iată, este constant terfelită şi trimisă în derizoriu.

Acum, s-a născut ideea ca salariile dascălilor să fie diferenţiate în funcţie de notele pe care le primesc aceştia de la elevi, părinţi şi… colegi!

Că este o tîmpenie îşi dă oricine seama dar faptul că s-a ajuns pînă aici ilustrează metastaza sistemului românesc de învăţămînt.

Sigur, elevul Bulă s-ar putea să-i dea nota maximă profesorului care a copiat la examenul de grad. Tot atît de bine, o clasă întreagă are drum deschis în a-l lăsa corigent pe ăla de „mate”, dacă e scîrbos şi vrea să îi înveţe pe elevi, cît de cît, să socotească sau pe ăla de română, dacă are tupeul să le ceară să ştie să scrie şi să citească, ca să nu mai vorbesc ce s-ar întîmpla dacă le-ar impune şi ceva „lecturi particulare”.

Mă rog, se pot imagina tot felul de scenarii care vor bulversa o scară a valorilor şi aşa strîmb alcătuită. Părinţii nu mai au nici o legătură cu şcoala, însă sînt chemaţi şi ei să dea note profesorilor. Cum vor proceda cele cîteva sute de mii de familii răspîndite prin Spania, Italia, Irlanda etc., etc. cu evaluarea profesorilor aflaţi la mii de kilometri, este uşor de imaginat.

Cît despre colegi, aici intervine atmosfera de cancelarie, „bisericuţele”, invidiile, interesele de promovare, mă rog tot ceea ce alcătuieşte, în momentul de faţă, peisajul relaţiilor interumane la categoria cadre didactice.

S-ar putea scrie proze vesele pe această temă, căci este una savuroasă, care oferă o largă paletă de posibilităţi de luare în băşcălie.

Dincolo de „veselia generală” rămîne însă o tristeţe adîncă, un fel de lumînare la capul unui mort, pînă la urmă, numit învăţămînt românesc.

Iar faptul că o serie de ţări europene nu vor – nici sub ameninţarea unor sancţiuni din partea UE – să recunoască actele de studii ale „colegilor” din România nu vine decît să confirme efectele dezastruoase ale situaţiei descrise mai sus. Deci, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor profesori, la tablă!

Euroţepe

Noiembrie 18, 2008

Atît ne-am lăudat că sîntem hoţi, încît am ajuns să avem impresia că, într-adevăr, măcar la acest capitol, care include şi oarece curaj, talent şi chiar imaginaţie, şi nu numai la tuberculoză şi alte alea, ne aflăm şi noi în vîrful listei, pe o poziţie „onorantă”.

Din nefericire pentru „meseriaşii” noştri, avem mereu ştiri despre întîmplări care îi plasează mai jos decît „se încred” ei, pe scara ţeparilor. Iată, de exemplu, la şmenuirea fondurilor UE, unde cu toţii credeam că madam Puwak le dă lecţii „colegilor” din ţările membre, constatăm că imaginaţia, curajul, nesimţirea etc. altora ne îngroapă, pur şi simplu.

Astfel, un fost primar al oraşului spaniol Chirivel – unde o fi el? – a cerut generoasei UE 54.000 de euro pentru a pune pe picioare o şcoală de călărie. Probabil, caii au fost prea scumpi, aşa că a transformat, cu de la sine putere, proiectul, în „club de animatoare”, care club a „evoluat” spre un bordel de lux!

Un dentist italian din Cosenza, foarte hotărît, a cerut bani pentru o afacere cu panouri solare, „numai” vreo 200.000 de euro, cu care şi-a cumpărat o maşină de Formula 1, un Ferrari şi alte maşini de lux, el făcînd parte dintr-o reţea dezvoltată de ţepuitori, care au deturnat fonduri comunitare, într-o perioadă relativ scurtă, de circa 4 ani, însumînd peste 80 de milioane de euro.

Un danez a cerut 100.000 euro pentru a construi o pîrtie de schi pe o insulă… plată, justificînd ţeapa cu argumentul că nu credea ca la UE să fie asemenea tîmpiţi încît să dea bani pentru un proiect fantezist. Un belgian a şmenuit fonduri UE destinate victimelor de la Cernobîl, un alt italian a inventat o afacere cu viermi de mătase care nu au ieşit niciodată din cocon, euroii scurgîndu-se spre… bunăstarea rudelor sale mai necăjite.

De altfel, italienii sînt cei mai tari, un grup de ţepari – fermieri, reuşind în perioada 2001-2004 să obţină 50 de milioane de euro, bani destinaţi cumpărării şi vînzării unui surplus de citrice, operaţiune imaginară, pentru că nu au existat niciodată nici cumpărătorii şi nici fructele.

Cam asta este situaţia, ea ar trebui să-i pună pe gînduri pe ţeparii noştri, care, în materie de şmenuit fonduri UE, par mici copii pe lîngă cei din categoria de mai sus. Firesc, pentru că românii rămîn campioni la ţepuit… români. Aşa, din patriotism fierbinte…

Cine scoate pistolul?

Noiembrie 18, 2008

Analiza desfăşurată la Institutul Cultural Român, cunoscut, în rîndurile românilor, mai ales în ultima vreme, prin „performarea” în promovarea unor „opere” demne de pereţii WC-urilor publice, din parcuri lăturalnice, bodegi de cartier, unităţi militare etc., etc., a fost una triumfalistă, în linia învăţată şi moştenită de la înaintaşii de sînge ai actualilor mînuitori ai milioanelor de euro, oferiţi cu generozitate de un guvern sau altul.

Şedinţa a fost prezidată de însuşi preşedintele (de onoare?) al institutului, întîmplător şi preşedinte al României, care, în perfectă armonie cu cultura marinărească, deseori etalată public, cu duşmănia faţă de învăţătură – a nu se confunda cu cei 50%, bani electorali, oferiţi, virtual, cadrelor didactice – declarată, a completat în mod strălucit discursul patapievician, într-o perfectă şi previzibilă limbă de lemn, transmiţînd mesaje de genul „beneficiile se transformă în prestigiu”, „progresele să continue inteligent, eficient”, într-un cuvînt, omagiind „succesurile” prezente şi viitoare ale contestatei instituţii pe care, la urma urmei, o patronează.

În toată această atmosferă leşioasă – oferită, în direct, de o televiziune prezidenţială – singurul punct de interes al discursurilor, căci nu se poate vorbi despre o dezbatere, au fost banii, mai precis reducerea unui buget şi aşa supradimensionat.

Ca să le facă pe plăcere lingăilor, celor care, în concepţia lor dar şi a sa, alcătuiesc „intelectualitatea românească”, Traian Băsescu a scos – nu se ştie dacă din puţul culturii sale sau din aceea a vreunui consilier de Cotroceni – o zicere a unui personaj macabru, de pe vremea nazismului, adaptată la „situaţie”, exprimîndu-şi „speranţa” că guvernul nu-l va convinge că „atunci cînd aude de educaţie şi cultură scoate pistolul”. Hă, hă, hă, hăăă…

Chestia cu pistolul – eventual, urmînd, ca design, linia etalării organelor sexuale, atît de dragă patapievicilor – este de-a dreptul comică. Sau, dacă ne gîndim la cultura noastră, cea de toate zilele, de gang sau nu, de rîsu’-plînsu’. Acum, desigur, naţiunea înfrigurată aşteaptă să vadă cum arată pistolul guvernului, căci al preşedintelui este uşor de imaginat, fiindcă îl poartă „la vedere”.