Archive for Februarie 2017

CU VACILE LA VERSAILLES

Februarie 26, 2017

MARELE COMPROMIS

Februarie 25, 2017

CE A LUAT BECHTEL, LA BECHTEL RĂMÎNE!

Februarie 23, 2017

 

RANGOFILIA

Februarie 20, 2017

Imagini pentru oprea decorat de băsescu

Un cunoscut, nu-l pot numi prieten, altfel un om onorabil, mi-a pus o întrebare, ca să zic așa, ”radicală”, în timp ce ne aflam la ”o cafea de vorbă”: ”Tu ai mormînt?” Am fost întîi descumpănit, apoi m-a pufnit rîsul aducîndu-mi aminte de faza cu fostul ministru și pro-american ”fervent”, Șora, pe care, la aproape 100 de ani, funcționarul de la Ambasada SUA l-a întrebat, la ”interviu” pentru viză, printre multe altele, dacă are…mormînt!?! I-am spus și eu ”companionului” că nu am de gînd să mai călătoresc în SUA pînă cînd partenerul nostru strategic nu va renunța la procedura umilitoare a vizelor dar acesta nu s-a prins și nu am mai insistat…”Hai cu mine, să-ți arăt”, asta a fost reacția lui, care, după tonul hotărît, nu admitea refuz. Așa că, vrînd-nevrînd, m-am urcat în ”volvăul” său de ”jdemii” de euro și m-am lăsat dus, unde credeți, la…biserică.Bine, nu la una oarecare, ci la o biserică frecventată de ”lumea bună”.Odată ajunși, m-a tîrît în fața unui cavou – ”apartament”, nu ”garsonieră” – de marmură neagră și mi-a arătat, mîndru, inscripția, adică numele lui și al nevestei, cu datele de naștere, titlurile, un CV întreg… la născut scria ce trebuie, la decedat, să-i țină Domnul în viață, nimic…Dar nu asta era, vorba unui fost președinte, care se declarase lider zonal, problema! ”Uite, e în primul rînd!! M-a costat, da face…Dacă vrei, îți aranjez și ție mai în față, nu chiar în prima linie, abia mi-am făcut loc și eu, da pe aproape.Vorbim cu părintele.! I-am mulțumit politicos precizîndu-i că eu vreau să-mi rezerv un loc la eroi, nu i-am spus la care biserică și nici la ce ”loc de odihnă”…ceea ce l-a cam întristat:”Păi da, că tu te miști, pă colo, pă colo…normal…”  Chiar dacă ”apartamentul” se află între două ”cazemate” de cîrnățari – să mă scuze măcelarii, nu am nimic cu ei…- și pe o linie cu un constructor penal, un funcționar de la ANAF, un interlop ajuns parlamentar, cu alți ”procopsiți” ai vremurilor noi, în timp ce decedaților iluștri, militari, eroi chiar, intelectuali, ctitori etc. li s-a luat ”fața” de noul rînd întîi, nu își face probleme : ”Domnule, cînd zici în orașul ăsta …( aici și-a rostit apăsat numele) toată lumea mă știe, așa că era normal să-mi rezolv și chestia asta…”

Rrromânului îi place să stea în față. Oriunde, nu numai la cimitir. Rangofilia este o trăsătură detectabilă pe toate palierele societății.Sînt atinși de această boală – căci este de domeniul patologicului – atît cei care vor să fie șefi de scară, la bloc, cît și cei care vizează mult mai sus, demnități, grade, titluri științifice, decorații, plachete, diplome – pe care să le etaleze, ”ca la frizerie”, în sufragerie – funcții ”vizibile”, președinții de cluburi, asociații, comitete, din indiferent ce domenii, ca să nu mai vorbim de pozițiile din ”politichie”, de la organizațiile de cartier pînă la vîrful partidelor, din masonerie, că și asta ”dă bine”, acestea, ca și multe altele, cunoscute dar obositoare într-o înșiruire nesfîrșită, culminînd cu inventarea unor arbori genealogici, era să scriu ginecologici, mergînd pînă la Burebista, dacă se poate, dar oricum pornind de la Mihai Viteazu, că ăsta a fost un ”manager” feudal ”beton”, Ștefan cel Mare, Basarabi etc. trecînd prin ”boierii de viță veche” și chiar cumpărînd ”certificate” de noblețe de prin vecinătăți, cu precădere austro-ungare…

Se adresează unii altora cu ”Excelență”! Excelență în sus, excelență în jos…Dacă între ei, la vreun protocol sau cu altă ocazie, nimerește vreun ”amărît” de scriitor, actor, muzician, universitar adevărat – nu cu titlurile științifice ”neguțătorite” – intelectual de valoare recunoscută, sportiv medaliat ”în luptă” etc. ”excelențele” i se adresează cu un ”Maestre…” rostit cam în zeflemea, cu o superioritate care, consideră ei, îi distanțează de cei cărora binevoiesc să le dea atenție. De zicala cu prostul care dacă nu-i fudul, parcă nu e prost destul au uitat, oricum ”proști” sînt ceilalți,mai puțin titrați, decorați, înscăunați, aleși…

Apar astfel în scenă, în prim plan, cu reflectoarele pe ele, personaje grobiene… Un amic mi-a arătat o carte de vizită, pe care pusese mîna de la un altul, cu rang, pretextînd că face colecție. ”Cartonașul”, aparținînd unui celebru ”potentat”, as în sportul parvenirii, avea înscrise următoarele ”informații”: numele ”nenicului”, apoi, mai jos, ministru de…, prof . univ. dr., general de brigadă (parcă), președinte al partidului…, deputat…Horror, ca să folosesc un termen impus de acum, nu doar de către ”frumoșii tineri”, în ”dulcea” noastră limbă! Noroc că, din cauză de amor de girofar, un simbol al ”reușitei”, al rangului, s-a trezit ”puțin” pe tușă, însă foarte posibil să revină.Eventual cu un nou ”titlu”, acela de ”scriitor”.Asta, dacă va primi vreo pedeapsă – căci are și alte dosare – cu executare.Pac, două-trei cărți – scrise de alții – și personajul ”reeducat” și ”telectual” va putea să-și etaleze din nou multele sale ”talente”…În fond, îi lipsește doar un titlu de noblețe, ca să își spună ”de…” și să folosească un blazon personal – cu sabie de general, girofar, însemne de dr., eventual ”Honoris…” academician(?) sau ce o mai considera că îl reprezintă…-  și nu sigla banală, a partidului, a ministerului sau a parlamentului… În paranteză, ca să stabilim diferența dintre cei care SÎNT și cei care SE CRED, iată, reținută de istorie, o întîmplare cu Mozart.Acesta a primit, ca recunoaștere a valorii, dreptul de a se numi ”Herr von Mozart” și de a purta steaua care însoțea titlul nobiliar.În momentul în care, la o întîlnire, un nobil adevărat a atins-o, cu superioritate, poate cu aroganță chiar, marele compozitor și-a smuls-o din piept și a aruncat-o…Acum, ca să fiu drept, nu pot să nu evoc o campanie de presă, soldată cu o analiză atentă și măsuri ferme, desfășurată, cu cîțiva ani în urmă, tocmai în Austria, unde s-a constatat că o serie de personaje publice, dornice de distincții și titluri, și-au cumpărat…decorații. Da, însă, în urma scandalului, le-au fost retrase!La noi, niciodată, poate doar torționarilor decorați ”din greșeală”…Ca să rămîn puțin ”afară” îmi amintesc o vorbă auzită la bătrînii familiei, cu zeci de ani în urmă:”Băiete, să nu uiți, lordul e lord și în șanț!” Legat de aceasta, citez, fără alte comentarii, un fragment dintr-o carte pe care țoapele noastre nu o vor citi niciodată – ele au doar ”negrii” care scriu pentru ele dar nu și citesc! – semnată de un nobil autentic, contele Alexander von Schoenburg, căsătorit cu una dintre nepoatele reginei Elisabeta a II-a, fratele celebrei principese Gloria von Thurn und Taxis, ”Arta de a scăpăta cu stil”: ”Aristocrații englezi nu lucrează doar în bănci sau în case de licitație, ci își cîștigă pîinea și în postura de șoferi de autobuz, ca lordul Teviot.Vicontele Boyle și lordul Blackford au fost chelneri, atunci cînd nu votau legi în House of Lords, baroneasa Sharples a condus un pub de provincie iar Lady Diana Spencer a fost educatoare într-o grădiniță…”

La noi, greu de imaginat așa ceva la parveniții acestor vremuri tulburi, în care toți rahații s-au ridicat la suprafață și au început să pută. Urmașii vechilor boieri, ai familiilor care, cu mulți, foarte mulți ani în urmă au fost trimise în închisori sau determinate să fugă din țară, nu au noblețea de altădată. Și pentru ca să pun punct, iată încă un exemplu edificator din cartea lui Alexander von Schoenberg. Întrebat care este avantajul rangului, lordul Kingsale – care trăiește la țară, într-un cottage și nu se rușinează cînd proprietarul pub-ului, unde socializează, democratic, cu toată lumea, îl cheamă să schimbe o garnitură, o țeavă, contra unei beri – a răspuns așa: ”Dacă trag o bășină în timpul unui dineu, toți mă consideră excentric, ba chiar puțin amuzant.Dacă ar face-o altul, ar fi considerat dezgustător și vulgar.”

Nu știu dacă ”rangofiliștii” – folosesc termenul ca pe acela de biciclist…sau alcoolist..sau – înțeleg ceva din mesajul lordului Kigsale. Mă îndoiesc. Așa că vor continua să acumuleze titluri, funcții, tinichele etc. bulversînd societatea românească, creînd o falsă scară a valorilor.Ne vom împiedica de ei – și de ele, căci a dat boala și în cucoane – la toate ”evenimentele”, în toate împrejurările în care consideră că trebuie să fie văzuți. Cu baretele decorațiilor la reverul costumelor Boss sau Armani, înarmați cu cărți de vizită ”complete”, etalînd grade, la vedere sau ”acoperite” – un bătrîn ostaș reflecta, într-un WC al Parlamentului, că nu te mai poți pișa de colonei și generali – bijuterii ”cu semnificație istorică în ceea ce privește proveniența”, alte ”însemne”, de deputați, de senatori, de membri ai te miri ce entități ”importante”, dovezi ale rangului la care au ajuns ”excelențele”. Ei visează să vadă ”slugile”, de la șoferi pînă la ”maeștrii” de care aminteam mai sus, așteptîndu-i , ca în ”Ciocoii vechi și noi” ai lui Nicolae Filimon, aliniate conform rangului stăpînilor… În mod sigur, dacă lucrurile s-ar schimba, am pierde o ”distracție”.Una care ne costă! Dar ce importanță are?Nouă ne place să NE rîdem!Chiar dacă, de multe ori, nu este rîsul nostru.

 

Avem partide, nu avem politicieni

Februarie 18, 2017
  • interviu acordat Feliciei Popa în 18 februarie 2018 –

EMBLEMATIC PENTRU PARTIDUL LUI IOHANNIS

Februarie 7, 2017

Nu sînt lăsați să muncească

Februarie 7, 2017

Se joacă și doarme pe 14000 lei lună!

Februarie 7, 2017

DISOLUȚIA AUTORITĂȚII

Februarie 4, 2017

Imagini pentru caricaturi justitie

 

 

Privind imaginile luate de televiziuni, la un club de fițe din București – altul decît cel la care au murit cîteva zeci de tineri, pretext pentru a dărîma un guvern și a instaura altul, ”personal” – care ardea ca o torță, gîndul m-a dus, fără să vreau, la cel pe care îl voi numi domnul F. Un personaj absolut fabulos, un bătrîn falnic, rasat, un fin intelectual, căruia, la optzeci de ani nu-i dădeai mai mult de șaizeci – șaptezeci, pe care l-am cunoscut, pe la începutul anilor 2000, prin intermediul domnului R., consulul nostru la Rio de Janeiro, care mă avertizase că întîlnirea va fi o experiență unică. Și a fost! Domnul F. Cu studii de drept și filolosofice, la București, cu doctorate la Viena și Berlin, cunoscător a șase limbi etc. F. a fost, în timpul primului război mondial, traducător al unui înalt demnitar german, apoi a făcut parte din conducerea asociației corespondenților de presă de la Paris, după care, ocrotit de cei pe care îi ajutase, a reușit să ajungă în Argentina, unde a lucrat – a editat și un ziar – pentru președintele Juan Peron. A intrat în conflict cu controversata primă doamnă, Evita, ceea ce l-a determinat să fugă în Brazilia, la Rio de Janeiro. Acolo, necunoscînd pe nimeni, s-a angajat, ca vînzător, în cea mai mare librărie din oraș. A fost șansa lui faptul că patronul, un neamț, i-a apreciat ”supracalificarea” și l-a lansat într-o carieră excepțională. Pe scurt, domnul F. a fost șeful acelei librării, apoi avocat, cadru didactic la Universitatea din Rio de Janeiro, editor etc. reușind să obțină un statut social respectabil, ca și accesul în cele mai importante cercuri, politice, culturale dintr-o comunitate exclusivistă. Ca un element de culoare, românul F. a reușit și în lumea fotbalului brazilian devenind un fel de ministru de externe al Federației de Fotbal din Rio, caliatate în care a avut o contribuție majoră la elaborarea Regulamentului de transferare a fotbaliștilor pe plan internațional! ”Cestiunea”, ca să-l citez pe domnul F., este însă alta. Într-o noapte lungă, pe o terasă de pe Ipanema – plaja de lux a metropolei, vecină celebra cu Copacabana – am discutat, în fața unui platou cu aripioare de pui și la o bere, bineînțeles, Heineken, de toate. Domnul F. nu mai fusese în țară din anii războiului. Știa însă tot ce se întîmplă. Și nu era deloc optimist, chiar dacă, în anii 90, avusese loc un fel de alternanță la putere, ”cu multe personaje vopsite”, spunea el. Ne-a vorbit, cu tristețe, despre șansa ratată după 89, despre distrugerea economiei – ”Ai putea, tinere, să scrii un tratat despre cum se pune la pămînt o țară cu resurse extraordinare…” – de transformarea României într-o colonie, într-un poligon de încercare al celor puternici. Asta, avînd experiența Americii Latine…La un moment dat, domnul F. m-a întrebat care este numărul real al morților din 89. I-am spus că, ”oficial”, 1000 – 1200, poate mai mulți, nu se știe prea bine…Atunci l-am simțit – și a fost singura oară, căci ne-am mai întîlnit, inclusiv la o sindrofie a ”reginei țiganilor” (români) din Rio, doamna avocat S., cea care le făcea acte ilegalilor, unde a ținut piept celor care criticau România pentru exploatarea rromilor (!?!) – încordat. ”Ar fi trebuit, prietene, să moară mult mai mulți, apoi, alți exponenți, șefi și trepăduși a ceea ce a fost sistemul comunist, să înfunde pușcăriile, după care să vină un regim militar, doi- trei ani, care să protejeze economia, industria, agricultura, să organizeze instituțiile statului de drept – și mă refer la cele care protejează cetățeanul…sau ar trebui…- după care, alegeri libere și drumul țării noastre spre un alt statut ar fi fost deschis! Așa, a rămas ”lucru amestecat”, domnește compromisul și atunci cînd fireasca disoluție a autorității se va produce va urma haosul. Vor fi crime, nimeni nu va mai asculta de nimeni iar România va fi condusă și suptă de americani, de nemți sau de cine se va nimeri…” Părerea lui. Nu am încercat să-l combat, nu avea rost. ”Românului nu poți să-i faci bine decît cu pușca la spate!” Cînd directorul ”Adevărului” a fost asasinat – cam pe modelul de mai tîrziu, cu patronul de la Hexi Pharma, asta e convingerea mea – în anul următor întîlnirii de la Rio, cînd și el, participant la un congres al Asociației Mondiale a Ziarelor, a luat într-o seară masa cu noi, mi-am adus aminte de previziunile domnului F. Era însă doar începutul…Disoluția autorității s-a produs, cu complicitatea unui sistem mafiot, care s-a ”afirmat” și consolidat în jurul unui ”președinte jucător”, un personaj grobian, primitiv, pe principiile comunist – securiste de genul ”Cine nu e cu noi e împotriva noastră!”, într-un timp foarte scurt. Este drept, guvernările anterioare pregătiseră, într-un fel, terenul pentru jaful care a urmat, pentru încălcarea grosolană a oricărui principiu al satului de drept, devenit, chiar ”arhitectul” sistemului recunoaște, un stat mafiot.Domnul F. mi-a scris, o vreme, constant, mi-a trimis și o serie de articole pe care le-am publicat în Gazeta de Transilvania. Nimic rău despre România, texte sensibile – era și un suflet de poet – despre țara care îl adoptase, apoi altele, în care comenta cu distanțare subiecte de actualitate, generale, din cultură, economie și chiar politică.

Acum, cum a prezis, într-o Românie cu o disoluție a autorității totală, nimeni nu mai ascultă de nimeni! Instituțiile de bază ale statului au fost terfelite, tîrîte în zone care le-au distrus orice credibilitate. Biserica ortodoxă, situată, tradițional , pe primul loc într-un top al încrederii, este departe de misiunea ei, atît în cea ce privește menținerea flacărei speranței aprinsă în inimile enoriașilor, cît și legat de rolul avut și pe care ar trebui să-l aibă în educație, în cultivarea sentimentului patriotic – considerat acum rușinos, defazat…- misiune pe care slujitorii ei, cu sacrificii inimaginabile, au îndeplinit-o în timp. Lăcomia este marca lipită abil, este drept, susținută de exemple concrete, mizerabile, ale unei rapacități ”diavolești”, de la vîrful BOR pînă la ”părintele”, de la o mînăstire săracă, căruia i s-ar fi furat 100.000 de euro (!!!) de sub…saltea. Apoi, popi în conflict cu comunitățile unde slujesc, cu superiorii lor, popi violatori, hoți de cea mai joasă speță, gata să le refuze serviciul religios – inclusiv înmormîntarea – celor care nu și-au plătit taxele, pentru că nu au avut de unde, popi escroci, care acționează asemeni vrăjitoarelor, inventatori de minuni, bețivani, băgați în politicș pînă în gît etc. sînt scoși în față de cei care ”lucrează” pentru subminarea autorității.

Armata a devenit una de mercenari, defilările, de cîteva ori pe an, nu reușesc să mai declanșeze, în inimile participanților, vibrațiile firești, de patriotism, de respect față de uriașele jertfe de sînge date pe cîmpul de luptă de soldații români. Generali, făcuți la grămadă, pe pile, cumetrii, pe interese de partid, pe șpagă, mulți cercetați, unii și condamnați, pentru că și-au dat case, s-au lăsat corupți, au furat sau cine știe prin ce alte fapte și-au mînjit uniformele.Serviciul militar obligatoriu – reintrodus, în diverse forme, de țările care îl abandonaseră – a devenit o amintire și un subiect de glume grosiere, de dispreț.Industria de armament a fost pusă la pămînt, ceea ce a subminat și mai mult încrederea în capacitatea de a ne apăra în cazul unei agresiuni. Relitate dublată de o intensă presiune exercitată prin aducerea în discuție a incapacității noastre de a-i opri pe ruși, care ar urma să ne ocupe în șase ore, de ”tropăitul” soldaților NATO sau americani, pe la Kogălniceanu și pe la cîte un exercițiu comun, prin cîte un poligon sau pe cîteva culoare de zbor. Tehnica militară, achiziționată, pe bani grei, pe interese, de la cele personale pînă la aranjamente la nivel de stat, la mîna a treia, în cele mai fericite cazuri, vezi fregatele sau avioanele F 16, nu este nici ea în măsură să refacă autoritatea pierdută (și) de uniformele Armatei Române.

Parlamentul, prima putere, care ar trebui să dea legitimitate Guvernului, exponent al voinței votanților, a fost aruncat în derizoriu, atît prin decredibilizarea membrilor acestuia – care s-au dovedit, de la mandat la mandat, tot mai inculți politic, lipsiți de personalitate, în criză de idei, corupți…- cît și prin ignorarea sau demolarea hotărîrilor acestuia.S-a reușit chiar o întărîtare a electoratului împotriva aleșilor, prezentați obstinant ca dornici să-și tragă privilegii, incapabili să reprezinte interesele celor care i-au trimis să-i reprezinte, jalnici componenți ai unei mașini de vot. Astfel, în mod abil, cînd a fost cazul, Parlamentul, în general obedient față de președinte sau față de partidele aflate la putere, a încasat la greu pentru toate relele.

Guvernele care s-au succedat au fost manipulate, direct, de către unii președinți ai ”statului de drept” sau de către partidele și grupurile de interese care le-au susținut, premierii fiind, de regulă, ”de paie”. De fapt, ele devin subiect de atenție doar cînd păpușarii mai scot oarece demonstranți în stradă pentru a justifica anumite măsuri sau pentru a detensiona diverse situații. ”Jos Guvernul!” a ajuns un slogan în care nu mai crede nimeni. Guvernul nu este dat de demonstranți ci de cei din spatele acestora. Care, atunci cînd este cazul, plătesc. Nu mult, căci rrromânul se vinde ieftin!Altfel, cu fiecare nouă guvernare, la Palatul Victoria, la ministere, pe tot ”lanțul” administrației sînt angajați, fără criterii de competență, loaze, amante, rude, personaje care ”binemerită” pentru serviciile aduse etc. Care umflă cheltuielile și schemele, cîștigă litigiile de muncă dacă sînt dați afară, într-un cuvînt o pleavă extrem de costisitoare și decrebidilizează administrația.

Sprijiniți în ”elanul” cu care își încalcă prerogativele constituționale de concepția rrromânilor care vor să aibă un ”tătuc”, care transformă orice rahat în mit, președinții au compromis – în proporții diferite dar din ce în ce mai pregnant – funcția și, implicit, staul de drept, intrînd, pentru menținerea la putere, în cele mai murdare combinații. Folosirea instituțiilor care ar trebui să protejeze libertatea cetățeanului, să vegheze la dreapta aplicare a legii, în interes personal și de partid, a devenit obișnuință.Cît despre oamenii de paie, puși în fruntea administrației, a instituțiilor amintite, nimic altceva decît că s-au dovedit slugi zeloase, care, ca orice servitori, au întors armele cînd a fost cazul. Justiția, infiltrată de oameni ai serviciilor aflate la dispoziția și cheremul președintelui, nu mai este respectată de nimeni. Judecătorii, procurorii – un președinte a numit vreo 4000 ! – în cîrdășie cu noii ”securiști”, polițiștii, scrofuloși la datorie, care fie, cei locali, sînt cîrpe de șters pe jos ale primarilor, fie, cei ”naționali”, nu prind pe nimeni arestînd, desigur, prompt, pe cine trebuie. Altfel, faptele de corupție, cîrdășia cu infractorii, numeroase modalități de încălcare a legilor în vigoare, bogăția afișată în mod ostentativ etc. vin să completeze haosul care bagă în ceață cetățeanul. Referitor la președinții – spre care se uită, mai mult decît ar trebui, dar aceasta este o problemă în directă relație cu incultura politică a rrromânilor – care se bagă în toate, rememorez o secvență cu Francois Mitterrand, că tot ne (și) franțuzim în ultima vreme, cel care a trecut prin patru coabitări fără să împiedice, pe mofturi personale sau de partid, ascensiunea Franței. Cînd, proaspăt ales fiind, i s-a prezentat dosarul cu decretele de guvernare – abolirea pedepsei cu moartea, descentralizarea, relansarea economică și socială, naționalizări, pensii, proiectul de buget etc. – Mitterrand a refuzat să-l primească spunînd:”Numai Guvernul are dreptul să-l vadă.” Asta, în condițiile în care, în Franța, prerogativele președintelui sînt mult mai largi decît la noi. Mitterrand însă știa și avea tăria să despartă lucrurile:”Guvernul guvernează, președintele prezidează.Palatul Elysee trebuie să rămînă retras! ” Ceea ce Grivei sau Rex ai noștri nu pot să priceapă…

Desigur, disoluția autorității se reflectă pe toate palierele, inclusiv în învățămînt, în familie, în relațiile de muncă, în conviețuirea zilnică. Cum afirmam, în România nimeni nu mai ascultă de nimeni. Singurul ”buton” care funcționează este frica.Frica de cei care ar trebui să ofere siguranță, stabilitate, să mențină ordinea, să apere.

Cine conduce țara? Iată o întrebare care frămîntă societatea românească generînd – și cu ”participarea extraordinară” a armatei de intoxicare și manipulare – tot felul de scenarii. Nu mă hazardez să fac vreo analiză, nu are rost. Îmi amintesc, ca să terminăm, totuși, cu un zîmbet, chiar dacă nu este al nostru, o secvență memorabilă dintr-un film din perioada fastă a neorealismului italian. În zorii unei zile ce venea după o noapte de dezmăț, mai multe personaje, de genul celor din ”La dolce vita”, se înghesuie într-un Fiat 500, cu care pornesc, în viteză, coborînd o pantă abruptă. La un moment dat se aude o voce:”Fii atent cum conduci!” Răspunsul este antologic:”Păi, tu conduci, nu eu!” La noi este mai simplu! Dacia, ca să folosim mașina patriotică, făcută de francezi, trag mulți de volan, accelerează sau apasă pe frîne. Doar că, aici este diferența, ”mașina”, numită Românica, este condusă prin telecomandă. De către cine? De către oricine POATE! Oricum, împotrivire nu există…