ÎN AȘTEPTAREA FIILOR RĂTĂCITORI

Imagini pentru romani munca franta

Eduard HUIDAN

Diaspora a devenit și ea un actor de primă mînă în cadrul războiului româno – român. Mulți îi așteaptă pe fiii rătăcitori – ca ”înaintașii” pe americani – să vină și, cu ”expertiza” lor, să aducă ”democrația autentică” și să modernizeze scumpa noastră țărișoară. Adică, să o scoată din rahat!Să se dovedească ei patrioți și să pună umărul la treabă, să reformeze clasa politică, să relanseze economia, să dezvolte infrastructura, să promoveze cultura, artele în general, să construiască un învățămînt performant, să facă praf birocrația, să îi termine pe corupți, să impună o altfel de justiție, să construiască tribunale, pușcării, spitale chiar, să aducă, printr-un management corespunzător experienței acumulate în anii trăiți departe de ”vatră”, milioane de turiști și mii de investitori, să… dar cîte nu au de făcut românașii noștri odată întorși acasă. Doar că, așa cum zice bancul acela, ei nu vin. Cincizeci la sută problema ar fi rezolvată – deși cred că procentajul e mai mic – însă trebuie să fie de acord și ei! Și nu prea dau semne de dor de țară. Nici ”împliniții”, nici frustrații.

Cei care au realizat ceva, adică ”împliniții”, unii dintre ei integrați perfect în ceea ce nu mai prea numesc a doua patrie, este drept, nu foarte mulți, au standarde ridicate, nu numai în ceea ce privește calitatea vieții, ci legate de proiectele, profesiile lor, de educația copiilor, de securitate, de funcționarea instituțiilor sau de garantarea libertăților. ”Să venim în țară să ce?”, îmi spunea un compatriot de-al nostru, întîlnit la Londra, la Camera de Comerț, proprietar al unei afaceri comerciale, ”îndestulătoare” pentru el și familia lui. A tras puternic și a reușit,  Brexitul nu-l afectează, are cetățenie, așa că, în România vine doar din cînd în cînd, să-și mai vadă puținele rude și și mai puținii prieteni. Mi-am amintit de el pentru că mi-a dezvăluit un ”secret”, care l-a ajutat enorm: ”Domnule, cînd am ajuns aici, am avut privilegiul, norocul, nu că m-ar fi ajutat cu ceva concret, să-l întîlnesc pe un om deosebit, stabilit în Anglia imediat după război, a apucat să fugă, altfel murea la Sighet sau cine știe în ce închisoare, cum au murit colegii lui de partid… El mi-a dat un sfat care s-a dovedit crucial pentru viitorul meu și al familiei mele…” Ce i-a spus domnul R.? ”Să te ferești de români!” Așa a făcut și a reușit…Nu își urăște țara – am întîlnit și asemenea personaje – nu vorbește urît despre români, însă este distanțat Nu votează, nu demonstrează, considerînd că manipularea diasporei – de către o parte sau alta – este o realitate. ”De aici este imposibil să simți, să știi ce se întîmplă cu adevărat în țară. Prea mulți dau sfaturi de la mii de kilometri, demonstrează – ultima dată, pentru două sau trei ore de strigat și bătut din picioare, domnul Nicușor M. a plătit douăzeci de lire – acordă interviuri, dacă apucă la un microfon, sînt gata să acuze pe oricine și orice, dau soluții…Mi se pare imoral…”

New York, Fifth Avenue, în apropiere de Rockefeller Center. Ora, în jur de 19. Strada, aglomerată, colorată – ce diferență față de negrul și griul, de culorile terne care predomină la noi, în ton cu fețele mohorîte – oferă un spectacol unic. Eram cu un prieten, după o zi de alergătură, cînd am făcut o remarcă: ”Uită-te la fețele corporatiștilor. Sînt storși!Ăla vorbește singur.” ”Da, da, vorbesc singur.”, a replicat ”ăla”, într-o română fără accent. ”Scuze, prostia noastră, aveam impresia, ca orice român, că nu ne înțelege nimeni.” ”Nu prea sînt mari șanse dar se întîmplă. Da, vorbim singuri, mai ales după cîte o zi plină.” Mergea spre casă .S-a arătat dornic să schimbăm o vorbă. Am intrat la un Starbucks.”Programul s-a încheiat la șase, însă e bine să mai stai, să-ți faci de lucru, chiar dacă nu ai, să mai socializezi, să fii văzut că îți pasă. Și dimineața e bine să vii mai devreme, să miroși bine, să abordezi o mină optimistă, indiferent de dispoziția interioară…Chiar dacă te afli într-o poziție bună în firmă, într-o dimineață te poți trezi cu plicul pe birou și nu ai altceva de făcut decît să-ți pui lucrurile într-o cutie de carton, e pregătită, și să pleci. Nu primești nicio explicație. Ăsta este capitalismul…” Se stabilise la New York, imediat după 89, ”cu primul val”. Acum lucra, într-o poziție bună, la o bancă importantă. Se căsătorise tot cu o româncă. Aveau doi copii de care se ocupa mama lui, singura dintre părinți rămasă în viață, pe care o aduseseră în State. Nu știa mare lucru despre ce se întîmpla în țară dar nici nu s-a arătat interesat. L-am întrebat dacă ar fi tentat să se întoarcă. ”Prietene, cei care au reușit nu mai se întorc! Eu, cel puțin, nu cunosc pe nimeni să vrea așa ceva. Cîte o vizită, dacă mai ai rude, sau să vadă copiii de unde se trag, să mai aprinzi o lumînare. Vacanțele sînt scurte și există atîtea lucruri de văzut în lumea asta. Cred că doar ”looserii” – dar nici aceștia prea mulți, că le e jenă să recunoască faptul că au dat chix – și frustrații, ăștia fiind ăia care aici sînt nimic și vin în țară să vă dea sfaturi cum e cu democrația, cu liberalismul, cu libertățile. Unii sînt recrutați, agenți de influențare, parcă așa li se zice. Niște zerouri barate!”

Cu românii avea relații puține. ”Am fost o dată la Consulat, de 1 Decembrie, și am respirat atîta venin, încît am renunțat.”A încercat și cu biserica:”Mi-am botezat copiii, sîntem ortodocși și așa rămînem. Cînd m-am interesat, mi s-a spus, de către românași că popa ăla e securist, că ălălalt e comunist, că altul e escroc, sînt vreo patru biserici ortodoxe romînești în zonă . Am realizat că se urau între ei și pe teme de frecventare a unei biserici sau a alteia. L-am ales pe comunist și am constatat că avea în jur de optzeci de ani iar fratele îi murise în închisoare, ca dușman al poporului.” De prieteni nu duce lipsă. Și sarmalele le face acasă. Rrromâni și…români. Mi-a dat ca exemple de socializare, de solidaritate, comunitățile polonezilor, maghiarilor, bulgarilor chiar, ca să nu mai vorbim  de italieni, irlandezi, chinezi etc. ”La noi e imposibil!” I-am povestit și eu un episod din războiul româno – român trăit la Cleveland. Tot legat de biserică. Mi s-a atras atenția să nu mă duc la unul dintre cele două lăcașuri existente acolo pe motiv că e frecventat de legionari. Cîți vor mai fi fost în viață nu m-a lămurit nimeni. Am fost să le văd pe amîndouă. Nu mi-a părut rău căci la una dintre ele am găsit un muzeu cu obiecte care fuseseră aduse, cu mulți ani în urmă, la Expoziția Universală. Între ele, o iie cusută de Regina Maria, un tablou de Grigorescu, iar la cealaltă un bătrîn de prin Țara Bîrsei, care vorbea ca bunica mea, limba de altădată…Cuvinte, expresii pe care le uitasem. O fi fost legionar?

Am pus întrebarea legată de repatriere unor oameni, atenție, realizați, din medii diferite, universitar, de afaceri, cultural, sportiv. Răspunsurile au fost mereu aceleași. Dorul? Durerea de a fi departe, cum frumos îl definea Saramago, există, înfipt adînc în sufletele multora. Se rezolvă însă cu cîteva ore de zbor, cîteva zile cu ce a mai rămas din familie, cu puținii prieteni, cu niște vizite în locuri unde dăinuiesc amintiri frumoase, luminoase, îndeosebi din copilărie și tinerețe. Am cunoscut o familie, universitari, ea făcînd parte dintr-o echipă care și-a propus să atace Nobelul – mă rog, nu cu cărți la kilogram, ca ”prolificul” Cărtărăscu – cu o temă de mare impact pentru o anumită boală devastatoare, care ”face un salt”, în fiecare an, undeva, în Moldova, pentru a se reculege și a aprinde o lumînare la mormintele părinților.Nu stau mai mult de două – trei zile și nu calcă prin București. Unde au învățat și muncit cîțiva ani. Un bun prieten, antrenor de judo, care a adus României, prin sportivii săi, medalii europene, balcanice etc. și prima medalie olimpică la acest sport, persecutat înainte de 89, cînd avea interdicție să-și însoțească elevii în alte țări decît cele socialiste, trăiește, de peste 25 de ani, undeva, în zona Napoli. Nu i-a fost ușor. Țin minte, cînd am fost la el prima oară, locuia într-o casă părăsită, undeva, izolat, pe malul mării. O aranjase cu gust și făcea deja niște paste absolut formidabile. Putea, în țară, să fie antrenor al lotului național sau șef pe la Federație. A preferat să o ia de la capăt și a reușit. Are o familie frumoasă, prieteni, sala lui, este apreciat, lucrează cu toate categoriile, de la copii, amatori de mișcare, pînă la sportivi de performanță sau..carabinieri…Nici gînd de întoarcere. Preferă să rămînă în acele superbe locuri de la poalele Vezuviului. Unde e respectat.

La Offenbach pe Main, aproape de Frankfurt, trăiesc destul de mulți români  . Există și un restaurant care arborează tricolorul și se numește chiar, firma este scrisă în română, ” Ca la mama acasă”! Ciorbă de burtă, mititei, sarmale, piftie, papanași…tot ce vrei. Patronul – cunoscut de cei din zona Brașovului, căci, în urmă cu cîteva decenii, conducea un local unde se mînca excepțional, la Dîmbul Morii – nu știu dacă mai trăiește, fiul fostului director, dinainte de război, al Fabricii de bere de la Azuga, ”omorîtă” și ea în ”vremurile noi”, a avut o viață demnă de un roman. După ani buni de la emigrare a venit în țară și și-a găsit iubita din tinerețe, cu care îi fusese interzis să se însoare, o româncă din Ploiești, cu care s-a căsătorit la o vîrstă cînd puteau fi bunici! O dragoste mare. Au scris ziarele. Evident, cele din Germania. O revenire în România, exclusă. Cam la fel mi-au răspuns și clienții români, obișnuiți să mănînce ”ca la mama acasă”. Nu-i vorbă că și nemții dădeau năvală, erau seri în care trebuia să rezervi masă…Rămînînd în Germania, pot să-l trec pe ”listă” și pe fostul meu coleg de la ”Andrei Șaguna”, angajat la Deutsche Welle, care și-a păstrat, o vreme, un apartament în țară, ”pentru la pensie”. Cînd s-a pensionat îl vînduse demult. Și-a cumpărat o casă în Spania. Cînd vine în țară trage la o pensiune din centrul Brașovului…

Nici cei aflați la studii nu au de gînd să revină. Își proiectează carierele departe de țară. Sînt categorici cînd vorbesc despre ceea ce va fi viața lor. ”Poate doar loazele bogătanilor, care și așa nu prea dau pe la școală, să aleagă să trăiască în România, deși ăștia au proprietăți afară și bani prin paradisurile fiscale…” Oricum, repatrierea lor nu ar aduce nimic…Interesant, mulți vor să lucreze în cercetare. ”În România se plătește necercetarea!”, îmi spunea unul dintre ei, student la Grenoble, unde ne întîlnisem la un local numit ”Cavalerii mesei rotunde”. Acolo, în fiecare joi, veneau români, cercetători în celebrul Poligon Științific din zonă, unii tineri, alții în vîrstă – angajați chiar și după 50 de ani datorită performanțelor obținute la ”defunctele” institute din țară – ”să mai schimbe o vorbă”. Discutau mai puțin politică și mai mult de-ale lor, fizică, matematică, istorie, geografie, aeronautică, chimie etc. Evaluau, comentau oferta culturală, îi preocupau și sporturile, mai ales de iarnă, zona fiind una cu o infrastructură turistică la standarde ridicate, care au permis organizarea unei Olimpiade. Concluzia unui distins domn, doctor în biochimie, a fost că România în loc să ia bani pe rezultatele cercetărilor lor, plătește bani grei, dacă are nevoie de ceva dar și înglobat în produsele pe care le importă. Mai avea rost să-i întreb dacă intenționează să vină în țară? Să lucreze unde?

Și totuși, există categorii de români care se întorc în țară. Sclavii. Cei care emigrează pentru a face un ban cu care să-și cumpere un apartament, o mașină, să-și construiască o casă, pe care să-l țină în bancă sau sub saltea, pentru orice eventualitate. Puțini, foarte puțini se gîndesc să întemeieze o afacere, mai mică sau mai mare, cum au văzut pe unde au tras din greu. Se mulțumesc, odată reveniți la vatră, să aibă o activitate de subzistență, să se angajeze, dacă găsesc unde, trăind la fel ca înainte de a emigra. Cei care muncesc, în general în Spania, Italia, Germania, Marea Britanie, în construcții, agricultură, ”căpșunari”, în activități considerate ”degradante”, pe care localnicii le ocolesc, la îngrijirea bătrînilor și bolnavilor etc. nu progresează, ”nu se deșteaptă și nu se spală de mocirla sistemului care i-a amprentat”, în niciun fel, după cum am observat din multe contacte, lucru confirmat și de un interesant studiu sociologic, pentru că trăiesc între ei, conform acelorași repere, mutînd practic năravurile și metehnele de acasă în Occident. Rememorez un exemplu pe care l-am mai dat în această carte: tînărul care, deși muncea de cîțiva ani la Milano, locuind la cîțiva kilometri, nu văzuse Domul. De Palazzo Brera, de Castello Sforzesco, de Cina cea de taină din Cenacolo Vinciano, de Scala…nici vorbă. Fusese la două meciuri de fotbal. În rest, muncă de dimineața pînă seara, o bere și o pizza…Aceștia nu sînt soluția, agitată de domnișorii și domnișoarele de pe la ONG -uri, ”Diaspora schimbă țara!”, pentru că, nici politic – în străinătate sînt manipulați de agenții de influență, plătiți de noi sau de statele interesate în imprimarea direcției spre haos, profitabil pentru afaceri, de la comerț pînă la jefuirea resurselor – nici economic, fiind ”simbriași”, nici cultural, nici moral nu aduc nimic cu ei. Doar ”vuittoanele” românești, umflate ca niște burdufuri cu te miri ce…

Sînt locuri, cum ar fi o piață din apropiere de Stazione Termini de la Roma, unde românii se mai adună, să discute, să găsească ceva de muncă la negru, să mai prindă un pont, să se certe pe temele politicii și corupției din țară, să ”vorbească discuții”, cum îmi spunea unul dintre ei. Vin oameni care muncesc din greu, în construcții, de obicei la negru,cu mîinile cît niște lopeți, ospătari, menajere, asistente medicale, gunoieri, disperați, în căutarea unui loc de muncă etc. dar și ”specialiști” în alba-neagra, cerșetori, ciorditori, pești, prostituate, bineînțeles nu de lux, ci dintre cele de categoria ”de pe centură” sau din aceea a celor care se machiază în mașinile ”protectorilor”, parcul din vecinătatea Colloseumului este un asemenea loc, înainte de a trece la treabă. Este o lume aparent ”colorată” dar dacă încerci să o descifrezi te cutremuri…Ei sînt și masa de manevră la ”protestele” organizate în marile orașe europene. Pentru cîțiva euro, de ce nu? Un ospătar – care lucra la un local de pe Via del Corso, el m-a și adus la acel loc de întîlnire al românilor – mi-a arătat un individ extrem de volubil, care părea că știe pe toată lumea: ” El e cu protestele. Aduce steaguri, pancarte, că doar nu avem niciunul așa ceva pe acasă, ne spune ce să strigăm. Dă banul. Unu zicea că ar lucra chiar la consulat da eu nu cred…” Și dacă ar lucra nu ar fi de mirare. În fond, cei care au bătut recordul mondial la votat viteză, la Paris, sînt tot acolo. Se mai schimbă ambasadorii, consulii, se mai angajează piloși, oamenii sistemului rămîn și își fac treaba. Cum li se ordonă!Nici ei nu prea se înghesuie să revină în țară. Poate doar la pensie…

O categorie importantă de fii risipitori care se întorc o constituie frustrații, cei care nu reușesc mare lucru, nu neapărat pentru că nu au noroc, ci din cauza propriilor limite, a unor pretenții pe care nu le susțin prin studiu sau muncă, a tarelor morale tîrîte după ei. Veșnic nemulțumiți, însă tupeiști, zgomotoși, ei reprezintă o resusă umană importantă pentru cei care recrutează, cum îi definea cineva, ”lucrători cu gura”. De regulă, tineri. Ăștia sînt cei norocoși – cei care au ghinion își repatriază frustrările și umorile mascîndu-le cu ”aroganța” de a fi trăit ”afară – pe care îi regăsim în ONG -uri, pe la multinaționale, în poziții inferioare, pentru că, la o adică, pot fi ușor puși pe tușă. Cu CV -uri inventate – în ceea ce privește performanțele cu care au rupt gura Occidentului – ei se prezintă peste tot ca un fel de salvatori ai națiunii, apostoli ai democrației, apărători ai drepturilor omului, luptători pentru sau contra orice li se indică. Li se alocă resurse iar unii dintre ei sînt lansați spre politică. Aduc în atenție doar cazurile a două domnișoare – extrem de vocale – care, după ce au făcut ceva tărăboi pe la televiziuni și prin stradă, au fost a”aruncate” direct pe băncile Parlamentului. Dacă le întreabă cineva ceva concret se scuză că nu știu încă bine cum stau lucrurile în România, că ele trebuie – ca și alți ”salvatori” ai democrației – să învețe și că, pînă ajung la putere, sînt în Parlament ca ”să se joace”! Sînt gata să conteste orice, să strige ”Jos!”, oriunde li se oferă prilejul, să etaleze diverse bannere, alte elemente de butaforie, pe modelul ” Occupie Wall Street”, sub semnul unui infantilism care transformă politica într-un fel de carnaval. Desigur, și în părțile celelalte, de la stînga la dreapta, sînt destui alți ”ocupanți”, senatori, deputați, miniștri etc. care pot să îi concureze, dar asta este o altă față a ”politichiei” noastre dîmbovițene. Aici, mă refer însă doar la cei care se întorc din străinătate, chipurile, deși majoritatea nici nu au lipsit prea mult căci instruirile se fac ”operativ”, să salveze țara de la tot felul de ”dezastre”.Evident, destabilizînd-o! Astfel, se poate afirma, fără a greși, că această categorie de hai să el zicem ”fii rătăcitori” sînt departe de a aduce un plus de pe unde au fost plecați. Ba, dimpotrivă, mai mult încurcă…

Cam aceasta este imaginea reîntoarcerii românilor la Patria Mamă. Cei care ar putea să schimbe ceva nu mai vin, alții se întorc, însă sînt la fel cum au plecat, iar ceilalți, înveninați de eșec, devin niște simpli mercenari, unelte ale unui proces de destabilizare, de disoluție a autorității, bine coordonat.Concluzionînd, cei care sînt ”BUNI PENTRU EXPORT” și confirmă, nu mai sînt…returnați!

Simt nevoia, pentru a evita alte ”comentarii”, să precizez încă odată că românii care au reușit să își facă o viață mai bună, un proiect pentru viitorul lor și al copiii lor, și care nu intenționează să mai revină în țară, nu își neagă originile, își iubesc locurile natale și sînt, majoritatea, măcinați, din timp în timp, de dor, de durerea de a fi departe. Este de menționat, și de meditat asupra lui, cazul unei românce în vîrstă de 69 de ani, stabilită la Empoli, care, suferindă fiind și simțindu-și aproape sfîrșitul și-a exprimat dorința de a muri acasă, la Onești. Italienii, concitadini ai acestei femei, împreună cu o societate de caritate, au rezolvat, de pe o zi pe alta, transportul femeii, cu o salvare – cu avionul, în starea în care se afla, procedurile ar fi durat prea mult – însoțită de o asistentă. Apropo, în paranteză, să știți că la noi de multe ori salvările circulă doar cu șofer asistentele fiind în număr insuficient…Revenind la cazul amintit nu mai menționez decît că salvarea, de la Misericordia Empoli, a plecat în 1 februarie 2017, la ora 3.30, a ajuns la Onești în 2 februarie la 4.30 iar după o scurtă odihnă șoferul și asistenta au pornit spre Italia. La ora 22 au primit vestea că femeia murise…O dorință, ultima, împlinită dar și un gest de solidaritate tulburător și emoționant…

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: